Viaţa preasfinţitului nostru Părinte Pahomiu cel Mare

Memoria 15 mai Pahoomiu s-a născut în Egiptul de Sus - în Fivaida, exact în împrejurimile orașului Esna [Metafrast și mai târziu Sf.

Dmitri Rostovski a crezut că acesta este Oxirihi, faimos pentru evlavia locuitorilor săi, care avea în limitele sale, după mărturia lui Rufin, până la zece mii de fecioare și până la douăzeci de mii de fecioare.

Dar relația documentelor descoperite arată în mod direct numele acestui oraș - Esne.] , în ultimul deceniu al secolului al III-lea.

În timp ce se afla în apropiere de un loc de muncă, o fată foarte frumoasă, fiica stăpânului, îl convinge să păcătuiască cu ea.

Pachomiu, un om curat, i-a răspuns dur: "Nu pot să fac un lucru atât de rău. Ochii mei sunt ca ochii unui câine, încât să păcătuiesc împotriva surorii mele?"

Sfântul Pahomie a fost un om de știință, iar activitatea sa ulterioară dovedește acest lucru.

În timp ce părinții lui erau oameni bogați, în Egipt se dezvolta o dragoste pentru educație, copiii erau trimiși la școală foarte devreme, la vârsta de cinci până la opt ani, unde învățau să citească și să scrie, și le erau predate regulile morale.

În 315, împăratul Constantin a avut un război cu un "tiran", probabil cu Maxentius.

În curând, creștinii au sosit aici cu rezerve de pâine și diverse mâncăruri și le-au cerut călătorilor să-și întărească forțele.

Atunci când Pachomiu a întrebat mai târziu de ce aceşti oameni se îngrijesc atât de mult de ei, fără să-i cunoască, i s-a răspuns că sunt creştini şi că fac asta pentru Dumnezeu.

În ziua următoare, Pachomius și tovarășii săi au plecat mai departe, spre orașul Antioneea [orașul de pe malul drept al Nilului, față de Hermopolis, construit de împăratul Adrian în onoarea iubitului său Antione].

În acest timp, împăratul Constantin a învins pe duşmanii săi și a dat ordin să se despartă trupele.

Acum a venit timpul să devină creştin, dorind cu ardoare să fie credincios lui Dumnezeu, să se păstreze curat de orice murdărie a trupului şi a sufletului şi să facă bine aproapelui, făgăduindu-şi credinţa deplină lui Hristos, încă în închisoarea din Essen, fiind impresionat de îndurarea creştinilor.

Sfântul Pahomie, eliberat, se îndreaptă acum spre satul izolat Shenesit (Hinovosk), unde se anunță în adevărurile credinței lui Hristos și primește botezul sfânt în biserica de aici.

El s-a stabilit aici, în templul vechi, atunci deja gol, al lui Serapis. Trebuie remarcat faptul că, în contextul răspândirii creştinismului, multe temple păgâne ar putea fi abandonate.

Această legumă și fructe erau mâncare pentru cei care veneau aici accidental sau intenționat, precum și pentru săracii care locuiau în Senesita.

Pietatea, iubirea față de aproapele și rațiunea lui Pachomiu îi atrageau pe mulți pentru a locui permanent.

În acea perioadă, zelul de a-i plăcea lui Dumnezeu i-a determinat pe mulți să părăsească orașele și satele aglomerate, iar dacă era un călăreț deosebit de zelos, iubitorii de viața deșertică se îndreptau spre el.

În curând, vedem că Pachomiu începe să caute mai multă intimitate, căutându-și un ghid în aventurile spirituale. Poate că experiența de a-și ghida colegii a fost cea care a trezit în Pachomiu nevoia de ghid și pentru el însuși.

Locuind în apropierea oraşului Şenesit, Pachomiu a fost în multe privinţe util pentru locuitorii acestui sat.

Când în sat a izbucnit o boală teribilă, infecțioasă, de care foarte mulți oameni au murit, Pachomiu a servit bolnavii și chiar a adus locuitorilor o cantitate mare de trestie de acacia, astfel încât, arând-o, ei să poată curăța aerul.

În primii ani ai vieții sale, Pachomiu încă nu distingea în mod clar învățătura ortodoxă de invențiile eretice, nu știa exact unde este adevărata biserică a lui Cristos.

El a fost atras de adepții ereticului Marchion [Marchion, eretic din secolul al II-lea, a învățat că în lume există două principii independente: bunul - Dumnezeu bun, și răul - materia aflată sub stăpânirea diavolului].

Însă el ştia că există şi alte doctrine diferite, care încearcă să-şi demonstreze adevărul. Îngrijorat de această dezbinare, el l-a rugat pe Dumnezeu cu lacrimi să-i arate unde este adevărul.

De fapt, Pachomiu a dorit cu toată inima să cunoască acest adevăr şi să fie mereu credincios lui.

Pachomiu se temea că îngrijirea lui constantă pentru diferitele nevoi ale credincioșilor, îngrijiri care erau mai degrabă decente pentru preoți și credincioși, ar putea să-i seducă pe monahii mai slabi: ei, după exemplul lui Pachomiu, ar putea să-i atragă atenția în slujirea lumii și, în același timp, să nu poată să se păstreze necurăți de lume.

Pachomiu a părăsit împrejurimile Senezitului, locuind aici trei ani. Plecând de aici, el a cerut unui bătrân călugăr să crească aici legume și palmieri pentru săracii care veneau aici.

El era respectat în toată ţara înconjurătoare. În jurul lui trăiau şi alţi călugări, care îi urmau sfaturile şi îl imitau în stilul de viaţă.

"De ce baţi?" Pahomie i-a răspuns că şi el vrea să devină călugăr. Bătrânul i-a spus să se întoarcă şi să-l convingă să-şi testeze capacitatea de a îndura viaţa strictă a discipolilor lui Palamon.

Aici. Mereu am fost treji şi am cântat cu voce tare. De multe ori am stat de noapte până dimineaţă şi am muncit cu mâinile noastre, am făcut frânghii pentru a lupta cu somnul şi pentru a ne asigura de ceea ce este necesar pentru a ne menţine corpul. Ceea ce avem în plus, îl dăm celor săraci.

Şi în cazul mâncării de ulei, sau a băutului fiert, sau a vinului, noi nu ştim ce înseamnă. Vom posti în fiecare zi până seara, toată vara, şi în timpul iernii vom posti două sau trei zile consecutive.

Legea rugăciunilor generale este de şaizeci de ori pe zi şi de şaizeci de ori pe noapte, în afară de cele pe care le facem în fiecare clipă şi pe care nu le ştim.

"M-am încercat în toate timp de mai multe zile înainte de a veni la tine". Atunci Balaam a deschis ușa, l-a bătut pe Pahomie ca pe un frate și s-a grăbit să-i explice că toate acestea nu le-a spus pentru vanitate, ci pentru salvarea lui, că nu le spun oamenii lumii.

Însă Avva Balaam a exprimat din nou dorința ca Pahomei să se întoarcă la vechea sa locuință, pentru a se testa acolo. Dar Pahomei a răspuns: "Am încercat deja sufletul meu în toate și sunt sigur că, cu ajutorul lui Dumnezeu, după rugăciunile tale sfinte, inima ta va fi liniștită în ceea ce mă privește.

Iar bătrânul a răspuns: "Bine, de îndată ce a fost luată de la mine". Iar Balaam a pus ochii pe ea pentru a o încerca, pentru câteva zile, cu rugăciuni, cu veghe şi cu post. Când era timpul să mănânce pâinea, bătrânul o lăsa singură.

După o încercare de trei luni, abul Palamon l-a îmbrăcat pe Pachomiu în haine de călugăr, l-a îmbrăcat cu o curea ionică [Despre existența unor haine speciale ionice în primul timp al păgâniei știm deja din cuvintele Sfântului Antonie cel Mare.

Palamon l-a învățat pe Pachomiu să se învețe să se roage în timpul nopții.

În seara aceea, ei au pregătit materialele pentru munca lor manuală, apoi au rugat mult timp cu ardoare, iar în cele din urmă s-au apucat de lucru, încercând să nu piardă spiritul de rugăciune și să nu lase somnul să-i ia.

Pahoemia a pus în ea un pic de ulei, dar Balaam nu a vrut să slăbească postul chiar și în ziua Paștelui, pentru că era foarte trist, spunând: "Dumnezeul meu a fost răstignit pentru mine, iar eu voi mânca uleiul care dă putere trupului". El a dorit să se abţină de la mâncare până în ziua următoare.

Bătrânul nu a acceptat să mănânce decât atunci când Pahoemia a aruncat un pic de sare, care conţinea un pic de ulei, şi i-a oferit o sare tocată cu aur.

Lacrimile îi curgeau pe picioarele unui bătrân strict şi un elev umil, care dorea să-şi imite în tot ceea ce făcea pe învăţătorul său iubit.

Locul în care se ruga în căldura verii, ridicându-şi mâinile spre cer şi nepermiţându-şi să le lase jos, uneori era acoperit chiar de noroi din cauza transpiraţiei abundente care îi cădea din corp.

Oricare ar fi inconvenientele vieţii din deşert, el a îndurat cu bucurie totul, privindu-se mereu la suferinţele pe care le-a îndurat pentru mântuirea noastră, Domnul Isus Cristos.

Fiind în toate stricţi cu ei înşişi şi totuşi umili, Balaam şi Pahomiu nu au îndrăznit să ceară semne de la Dumnezeu, nu au avut niciodată încredere în dreptatea lor.

În ultima perioadă a vieții lui Palamon, se cunoaște următorul caz care arată cât de strict a fost profesorul Pahomia față de sine, chiar și atunci când puterile sale erau foarte slăbite de bătrânețe și de fapte.

Dar doctorul a refuzat să-l trateze pe bătrân, spunând că mai întâi trebuie să-i îmbunătățească alimentația. Frații au început să-l convingă pe bătrân să-l asculte pe medic. El a fost de acord să accepte scrisoarea prescrisă de bolnav.

Nu credeţi că sănătatea vine din mâncarea puternică, căci puterea şi sănătatea vin de la Hristos, pentru că martirii lui Hristos şi-au lăsat membrele tăiate, au îndurat focul şi toate felurile de chinuri până când, în cele din urmă, au fost decapitaţi.

Nu pot suporta o boală uşoară, am cerut medicului să mă îngrijească; am luat medicamente; apoi, acceptând să le iau, nu am beneficiat deloc.

Singurul lucru pe care-l pot face este să-mi reîncep aventurile; acesta este cel mai bun remediu, iar Cel pe care-l urmez va şti cu siguranţă intenţiile mele, va avea grijă de mine mai mult decât aş putea face eu.

Avva Balaam s-a dedicat, cu aceeaşi îndatorire şi perseverenţă, faptelor păcătoase, limitându-şi toate nevoile.

În cele din urmă, el a ajuns la ruinele satului Tavennisi, un pic la sud de Shenezit, în districtul Tentar [Acum satul Tavennisi nu există deloc.] .

Aici, Pachomiu a auzit o voce: "Pachomiu, Pachomiu, mișcă-te și rămâi în acest loc; construiește-ți o locuință, și mulți oameni vor veni la tine să devină călugăriți în jurul tău și să beneficieze de sufletele lor". Pachomiu se duce imediat la abba Palamon și îi spune despre asta.

Apoi, amândoi se îndreaptă spre Tavennisi și construiesc aici o mănăstire, o mică locuință pentru păgâni.

Bătrânul i-a asigurat pe discipolii săi că Domnul îi va da putere şi răbdare pentru a conduce numeroşi fraţi.

După câteva zile, tatăl lui Balaam s-a îmbolnăvit grav, iar discipolii l-au trimis să-l cheme pe Pahomius. El a mers repede la bătrânul și a rămas cu el pentru a-l servi până la moartea sa. În cele din urmă, bătrânul a murit în ora zece a zilei de douăzeci și cinci de Abib.

Discipolii săi au petrecut toată noaptea citind și cântând psalmi pentru bătrân. În dimineața zilei, au făcut rugăciunea obișnuită și apoi au dus trupul mortului pe un munte, la o distanță de celula sa; acolo l-au îngropat, rugându-se încă o dată pentru sufletul bătrânului decedat să se odihnească cu sfinții.

Toţi erau acum întristaţi, fără sfaturi şi consolare de la bătrânul Avva Palamon, şi se considerau orfani.

În scurt timp, el se face conducătorul celorlalți pe drumul spre mântuire. Când Pahoemia locuia singur în Tavennis, fratele său mai mare, Ioan, a venit la el. Pahoemia l-a primit cu dragoste pe fratele său.

Iar el a rămas în Tavennice pentru totdeauna. Cei doi frați au lucrat acum cu forțe comune. Lucrările lor muncitoare au fost împărțite nevoiașilor, conducând o viață foarte strictă.

Îmbrăcaţi în haine de lână, ei se duceau în locuri fierbinţi, unde stăteau până dimineaţă în rugăciune, fără să se închine, fără să-şi întindă mâinile spre cer.

Când somnul îi cuprindea, ei se aşezau pe locurile lor, fără să se sprijine pe nimic, până când soarele arde.

Pentru viitorul său locuitor, Pahoemia a început să se îngrijească de amenajarea gardului în jurul locului în care el și fratele său s-au învârtit.

Dar Ioan, crezând că ei doi vor rămâne mereu împreună, a privit cu nepăsare lucrarea, chiar a distrus zidul pe care-l construiau.

În seara zilei aceea, Pachomiu a coborât de pe zid şi s-a rugat mult timp, simţindu-şi încă viaţa vinovată faţă de Ioan, iar dimineaţa, cu multă umilinţă, i-a cerut iertare.

Cu siguranță, frații conducători s-au îndrăgostit și mai mult și s-au supus unul altuia, iar Ioan a reușit din ce în ce mai mult în faptele de evlavie și de sinucidere.

Pachomiu era deja un războinic desăvârşit, aşa că încercările erau foarte puternice, dar cu rugăciunea şi răbdarea lui, el reuşea întotdeauna să respingă cele mai groaznice înşelăciuni ale inamicului.

Şi când se închina să se roage, i se făcea o groapă ca şi cum ar fi fost făcută de demoni, dar el se ruga fără teamă.

Diavolul a dorit foarte mult să-l facă pe Pahomeu să fie mândru şi mândru, dar el a fost total insensibil la tentaţie.

Deodată, diavolul făcea ca celia lui Pachomiie să tremure şi să se clătină, ca şi cum ar fi fost gata să cadă; dar Pachomiu nu era deloc confuz şi cu cea mai profundă linişte repeta cuvintele psalmului: "Dumnezeu este refugiul şi puterea noastră, un ajutor de curând în necazuri.

De aceea nu ne temem, deşi pământul se va clătina şi munţii se vor muta în mijlocul mării" (Psalmul 45:2-3).

De multe ori, atunci când se aşeza să mănânce o mâncare săracă, demonii îi apăreau sub forma unor femei goale; dar Pachomiu închidea ochii şi îi îndepărta inima de viziune şi demonii dispăreau.

Într-o zi, Domnul i-a trimis un nou mângâietor în chipul zeului Apollo, care, venind la Pahoemia, i-a spus cu hotărâre:

"Fii curajos, Pahoemius, nu te teme de nimic din partea spiritelor, pentru că ajutorul lui Dumnezeu te va ajuta să-i învingi".

Într-o zi, în timp ce Pachomiu strângea un băţ pentru a-l folosi, i s-a arătat un înger al Domnului şi i-a spus: "Pachomiu, Pachomiu, Pachomiu, voia lui Dumnezeu este ca tu să slujeşti omenirii şi să-i reuneşti pe oameni cu Dumnezeu".

După ce îngerul Domnului s-a dus, Pahameia a privit după el şi a zis: "Aceasta este lucrarea Domnului". Şi a cules o sârmă şi s-a dus în casa lui.

La scurt timp după apariția îngerului, la preotul Pahomie au venit trei bărbați - Pentaisi, Surus și Psoi. Ei i-au spus lui Pahomie: "Vrem să devenim călugări în apropierea ta și să fim sclavi ai lui Hristos". Convins de evlavia lor sinceră, Pahomie îi primește cu dragoste și bucurie și le dă hainele monahale.

Aceste trei călugărițe se dedică cu pasiune și perseverență celor mai dificile fapte, fiind ghidate de exemplul și învățăturile sfântului Pahomie.

Despre noile călugăriţe el a spus: "Sunt plante tinere, care nu au ajuns încă la măsura de a-i sluji pe alţii". Eliberându-i pe noii călugăriţi de orice îngrijorare exterioară, Pachomiu i-a îndemnat să se dedice cu zel lucrurilor care duc direct la curăţirea inimii, la întărirea voinţei spre bine.

Când primii discipoli i-au exprimat în mod deschis lui Pachomiu regretul lor pentru munca lui constantă pentru ei, el le-a spus cu credință profundă: "Care om poate lega un animal de mașină [Desigur, mașina hidraulică la care se leagă un animal pentru a-l face să rotească roata care ridică

Şi să-l neglijezi până când cade şi moare?

Când Domnul va vedea că sunt obosit, El ne va trimite oameni care ne vor ajuta în orice lucru bun". Pentru a-și întări primii discipoli în virtute, Sfântul Pahoemius le-a impus anumite reguli.

Răspunsul este: "Sfântul Pahomie a fost un om deosebit de bun şi de înţelept.

Astfel, au apărut cinci strălucitori faimoși, care au trăit înainte o viață eretică. Aceștia au fost: avva Pecoș (sau Pecuciu), avva Corneliu, avva Pavel, avva Pahomie și avva Ioan.

După ce a observat că nu puteau fi vindecaţi, dar că puteau să-i corupă pe ceilalţi, Pahoemia i-a alungat din dormitorul său.

Mișcat de dragostea față de aproapele său, sfântul Pahoemia, cu ajutorul călugărilor săi, a construit o biserică în satul din apropierea mănăstirii, pentru ca locuitorii acestui sat să poată începe mai des împărtășirea Sfântului Tain și să se învețe ascultând cuvântul lui Dumnezeu.

Când preotul nu putea fi găsit, sfântul Pahomie venea la biserică și îi învăța pe cei prezenți să citească Cuvântul lui Dumnezeu.

În biserică, anocii se purtau cu atât de multă evlavie, iar Pahomie îndeplinea cu atât de multă sârguință îndatoririle de cititor, încât vizitatorii acestei biserici au renunțat treptat la păcate, s-au îngrijit de curățarea inimii, au devenit creștini nu doar cu numele.

Numărul călugărilor din căminul Tavennisius a crescut tot mai mult. Când a ajuns la o sută de persoane, Pachomiu a venit la ideea că este necesar să construim o biserică și în mănăstire.

După ce biserica a fost construită, frații mergeau, ca și înainte, sâmbătă la biserică, iar duminică preotul venea la mănăstire și făcea liturgie.

Pahomie nu a vrut să accepte acest rang, iar el însuși le spunea fraților: "Este bine pentru noi să nu cerem despre acest lucru, ca să nu fie nici invidie, nici ceartă, nici neascultare, nici diviziune între călugări, împotriva voinței lui Dumnezeu.

La fel ca focul pe lemn, dacă nu este stins, poate distruge munca de un an, la fel este şi ideea de mândrie la începutul ei.

Şi oricând am găsi un episcop consacrat, acesta ne va fi de ajuns pentru această treabă.

Pahomie, în slujba sa de salvare a aproapelui, a apelat la ajutorul lor, dacă ei au fost întotdeauna modesti și ascultători.

Pahomie însuși nu a acceptat să devină preot, deși demnitățile sale erau apreciate de toți.

Au ieșit să-l întâmpine episcopii, preoții și poporul, alături de unii episcopi, preoți și o mulțime de clerici. El a ieșit în întâmpinarea marelui preot și Pachomiu însuși cu bisericile sale, cântând psalmi până când a intrat arhiepiscopul în mănăstire.

În acel timp, Serapion, episcopul din Tentara, l-a luat pe Arhiepiscopul Athanasius de mână și i-a spus: "Îți cer dragostea să-l faci preot pe Avva Pachomius, tatăl călugărilor, ca să conducă toți călugării din regiunea mea.

Sfântul Pacamie a fugit imediat, iar arhiepiscopul s-a așezat, cu o mulțime de oameni în jurul lui. Sfântul Athanasius a vorbit cu voce tare episcopului Serapion: "Înainte de a fi consacrat, am auzit despre credința lui Pacamie în Alexandria.

Apoi sfântul Atanasie s-a ridicat, a făcut o rugăciune şi le-a spus ucenicilor lui Pachomiiev:

"Salutaţi-l pe tatăl tău şi spuneţi-i: "Cum ai fugit de mine şi ai fugit de ceea ce poate provoca invidie şi competiţie, dar ai ales bunătatea care este veşnică cu Hristos. Domnul nostru să-ţi dea dorinţa ta".

În mod normal, fraţii din dormitorul Tavennisius nu au căutat, nici nu s-au temut de înălţare, aşa cum nu au făcut şi preoţii.

Odată cu creșterea numărului de călugări în Tavennis, a apărut posibilitatea de a consolida aici gradul de dormitor, de a aduce toate acțiunile călugărilor sub reguli stricte de dormitor.

xoinos; - comun și bios - viață) - se numesc mănăstiri de cămin, în care frații sunt ținuți la contul mănăstirii și în schimb își oferă munca în beneficiul comun al mănăstirii.] și învățător și judecător, a fost atât regula cât și modelul pentru activitatea fiecăruia.

În primul rând, marele Avocat Pahomie se îngrijeşte de binele fiecăruia şi a tuturor.

Sfântul Pahomie profita de fiecare ocazie pentru a-i spune un cuvânt de îndemn unui frate sau altul, dar în afară de aceste discuţii private, el obişnuia să spună încă trei învăţături generale pe săptămână - una sâmbătă şi două duminică.

El a poruncit ca șeful mănăstirii să redacteze și să spună întotdeauna trei învățături pe săptămână.

În fiecare seară, ei s-au adunat pentru o discuţie spirituală şi, în general, le-a plăcut să se înveţe unii pe alţii cu lecţiile pe care fiecare le-a învăţat din Cuvântul lui Dumnezeu şi din observarea vieţii fiecăruia dintre ei.

În Tavennice nu există discuţii şi discuţii goale, în cămin erau multe case, fiecare fiind condusă de un şef special, care avea un asistent care se ocupa de el.

Sfântul Pahomie a avut grijă ca fiecare frate care intră în mănăstire să fie întâmpinat de călugăriţe în mod deosebit de pioase şi înţelepte.

Aceste călugărițe-purtătoare îl întâmpinau pe fiecare frate nou-venit, îl încercau timp de trei ani, înainte de a-l îmbrăca în haine de călugăr, îl sfătuiesc cu atenție prin discuțiile lor, protejându-l de orice rău.

Astfel, începătorii din Tavennisi au găsit conducători experimentați și constanți și au putut să se adapteze cu evlavie în primii ani de viață în mănăstire.

Cât de atent a fost la nevoile lor, cât de mult i-a protejat de orice ispită şi tentaţie exterioară, precum şi de orice gânduri necurate.

Frații bolnavi din Tavennisi erau foarte îngrijiti, fiind îngrijiti de călugărițe special desemnate pentru a sluji în casa de spitale, cu șeful lor, care avea grijă și de preotul Pachomiu.

Aceşti călugări erau obligaţi să muncească din greu, mai ales că nu mâncau în acelaşi timp, iar cei care slujeau la masă pregăteau, distribuiau şi împărţeau pâine, legume şi măsline timp de trei ore.

În zilele îngăduite, la masă erau servite brânză, ouă, legume fierte, pâine de cereale fierte.

Dar aceasta a fost doar o dată pe zi: unii au mâncat la ora a șasea, alții la a șaptea, alții la a opta, alții la a noua, a zecea, a unsprezecea, alții până seara, când stelele au apărut în cer.

În general, postul, conform statutului inițial, nu era impus nimănui împotriva voinței sale.

Cu toate acestea, multe călugărițe și-au impus ele însele posturi înalte.

Toți cei care au făcut o "ascultare" în mănăstire, în special conducătorii, au fost foarte sârguincioși.

În primul rând, el a dorit ca noul numit să aibă roade spirituale din "ascultarea" sa, astfel încât să poată primi răsplata de la Domnul pentru efortul său zelos în folosul fraţilor.

Sfântul Pachomiu era de părere că orice "ascultare" din mănăstire, îndeplinită cu sârguință, aduce o recompensă nu mai mică decât cea pe care o va primi călugărul dacă va posti cu zel, va veghea și se va ruga lui Dumnezeu.

În al doilea rând, Pachomiu a dorit ca muncitorii plini de zel să aibă posibilitatea de a se odihni după muncă, chiar și pentru o anumită perioadă de timp.

Ei erau convinşi că această lume nu este un loc de odihnă, ci, dimpotrivă, un loc de muncă grea, luptă constantă şi fapte de sacrificiu, şi că numai cel care munceşte aici va obţine în Viaţa de Apoi odihnă adevărată şi fericire nesfârşită.

Şi fiecare a continuat să se dedice cu ardoare acelui domeniu sau meserie pe care o cunoştea, sau oricare altă muncă pentru mănăstire, ascultând cu exactitate de ordinele conducătorului.

De la orice călugăr, indiferent de poziția pe care o avea în mănăstire, era cerută supunerea deplină față de șef și îndeplinirea necondiționată a statutului.

În ascultare deplină era şi garanţia perfecţionării spirituale a cineviţilor.

De aceea, Pachomiu i-a pedepsit cu severitate pe cei care încălcau obligația de ascultare, indiferent de justificarea pe care o aveau.

Pentru a cumpăra lucrurile necesare și a vinde articolele de mânăstire, s-au ales mai ales călugărițe de încredere, împodobite cu tot felul de virtuți, pentru ca lumea să nu le poată seduce, iar ele să fie o învățătură pentru lume.

Când numărul călugărilor din Tavennisi a crescut din ce în ce mai mult, aici au trebuit să se înmulțească și diverse instituții economice.

Când numărul călugărilor și a mănăstirilor din Pașomieva s-a înmulțit, vedem acolo foarte mulți călugări care au fost încredințați cu diferite îndatoriri pentru mănăstire.

Aici vedem călugăriţe bine organizate, mai întâi doar în Tavennisi, apoi în mănăstirile Pevoou (cea mai importantă) şi Fenum.

Nici măcar să ceară apă sau făină nu era permis.

La un moment dat, în căminul Tavennisius existau 15 croitori, 7 tăietori, 4 tâmplari, 15 vopsitori, 20 doborâtoare de piele, 12 cămălăre, 20 grădinari, 15 încălțăminte, 12 călugări care pregăteau pături, 10 paznici de noapte și 10 recensământ.

Enocenii au muncit din greu pentru a pregăti tot ceea ce era necesar pentru locuință, și doar puține au trebuit să cumpere în orașe.

În special, în rândul cinovitelor era răspândit scoaterea de coarne, care nu numai că era o mână de lucru bună pentru călugări, dar putea și să sporească fondurile de bani ale cinoviei, iar banii erau necesari aici.

El a fost un economist, care a avut grijă de nevoile fraţilor, dar călugării nu aveau bani proprii, iar printre călugări erau mulţi care au venit la mănăstire încă din copilărie cu părinţii lor, dar care, când au crescut, nu ştiau să deosebească aurul de argint şi erau complet indiferenţi la bani.

Nevoile fraților erau atât de modeste, încât fiecare avea doar un singur haine și o acoperire din piele de oaie sau de capră, iar hainele rupte trebuiau să fie reparate, spălate și apoi depozitate în depozitul de haine uzate.

Când un călugăr voia să-şi spele rochia, îşi lua una dintre aceste haine şi, după ce îşi spăla rochia, o dădea înapoi călugării care o păstra.

Acești scriitori experimentați scriau cu multă ardoare cărțile care erau deosebit de utile pentru călugări, după instrucțiunile șefului.

În timpul călătoriei, femeile trebuiau să fie foarte atenţi şi să citească Scripturile pe care le cunoşteau şi să le reflecteze.

Când se întâlnea pe drum cu o femeie care voia să vorbească cu ei, un călugăr mai în vârstă se apropia de ea și, cu ochii în jos, purta o scurtă conversație, cu multă modestie.

În casele lumești, călugării nu mâncau, dar doar ceea ce le era permis de statut.

Pentru ca lumea să nu aibă o influență rea asupra călugărilor prin intermediul comunicării scrise, scrisorile din mănăstire erau primite de către conducătorul mănăstirii, care, dacă vedea că scrisoarea conținea gânduri bune, o trimitea la destinație.

Nimeni din mănăstire nu putea să spună despre ceea ce vedea sau auzea în lume, decât dacă acest lucru duce la o predică generală.

Niciunul dintre frați nu-i putea primi în celula lui. Nici măcar venirea cuiva din rudă nu putea fi anunțată călugărilor.

Chiar și călugării străini, preotul Pahomie nu-i pune împreună cu călugării săi, nu-i lasă să intre chiar și la masa comună, deși le oferă toate semnele iubirii frățești și le permite să intre în biserică în timpul rugăciunii comune, cu excepția cazului în care aceștia sunt ortodocși, nu eretici.

Slava Sfântului Pahomie se răspândea din ce în ce mai mult în Egipt. În cele din urmă, sora sa Maria, care era încă virgină și era învățată în credința creștină, a aflat despre marile sale fapte. Dorind să-l vadă pe fratele său, ea se îndreaptă spre Tavennisi.

Renunțând la toate plăcerile pământești, evitând întâlnirile cu femeile, sfântul Pahomie îi refuză soră să iasă la întâlnire, dar în același timp, printr-un călugăr-portier, îi arată o nouă cale de viață.

El îi spune că viața reală este doar o pregătire pentru viața din veacul viitor, iar viața îndepărtată de lume, viața de mănăstire, poate oferi toate mijloacele de salvare.

Maria a fost tristă să audă că fratele ei nu vrea să vorbească cu ea. Ea a plâns.

Dar cuvintele lui Pahoemia, transmise prin intermediul călugărețului-portier, au conținut și multă mângâiere.

În scurt timp, o mulțime de femei vin la Maria pentru a rămâne pentru totdeauna cu ea. Sora sfântului Pahoemia devine pentru ei o mamă, o bătrână. Ea le conduce pe drumul spre mântuire până la moartea ei.

De partea sa, pahomie a scris o carte specială cu regulile vieții monahale, pe care surorile mănăstirii trebuiau să le studieze și să le respecte.

Desigur, au existat cazuri în care o călugăriță trebuia să viziteze o soră sau alta, iar aceste întâlniri erau permise de către Pachomiu însuși.

Bătrânul a trimis după mama călugăriţei, după călugăriţa aceea pe care trebuia s-o vadă călugărul, şi după a treia călugăriţă: toţi s-au aşezat, iar apoi a început o conversaţie, cu toate că, desigur, toţi au avut în vedere faptul că discuţiile lungi şi deosebit de goale sunt necorespunzătoare pentru călugăriţe.

Dacă moare o călugăriţă, surorile o duceau la locul lor de rugăciune, iar mama ei o îmbrăca cu hainele de înmormântare.

În cele din urmă, moarta a fost înmormântată, iar sora ei a fost însoțită de cântare în fața mamei, iar bătrânul a mers în spatele lor.

Uneori, surorile erau îngropate în mănăstire, iar alteori erau înmormântate pe muntele cel mai apropiat.

Când era nevoie să repare sau să reconstruiască o clădire din mănăstirea femeilor, Pachomiu trimitea pentru aceasta cei mai evlavioşi călugări, care erau acolo sub supravegherea neîncetată a bătrânului Petru.

Numărul surorilor din căminul femeilor s-a înmulțit în curând la patru sute.

Mâncarea obișnuită a inokinilor, posturile lor, hainele lor, cu excepția căptușii - totul corespundea obiceiurilor acceptate în dormitorul bărbaților.

În schimb, ei primeau proviziile necesare de la un economist al căminului de bărbați.

El a răspuns că ar dori să aibă un loc de muncă. Sora a spus că ei au propria talie. Portierul s-a retras.

Tânăra călugăriţă, emoţionată de acuzaţia falsă, plângea înflăcărat, imaginându-şi în mod exagerat ruşinea pe care o aştepta acum în mănăstire, şi, înfometată de durere, s-a dus în secret la râu, s-a aruncat în valurile sale şi s-a înecat.

După ce a aflat despre acest lucru, o altă soră, care s-a permis să-i reproşeze fără merite o tânără văduvă nefericită, a căzut într-o mare disperare și s-a sinucis, sufocându-se cu o frânghie.

Devenit profund întristat de acest incident, bătrânul i-a interzis să le aducă aminte în rugăciunile casei, să facă liturgie și să dea milostenie pentru ei.

Din cauza faptului că nu au făcut efortul necesar pentru a o găsi pe nevinovată şi pe rănită, pentru a o împăca şi a o linişti, şi pentru că au neglijat poziţia şi liniştea ei, sau poate au crezut înjuraţia unei surori, bătrânul le-a retras de la Sfânta Împărtăşanie pentru şapte ani.

Din toate părţile, mulţi oameni veneau la Pahomie ca să-i fie supuşi pentru totdeauna. Numărul călugărilor din Tavennisi era prea mare.

Un loc foarte convenabil s-a aflat la nord de Tavennisi, nu departe de aici.

Aici a fost construită o nouă mănăstire, foarte vastă și care a devenit în curând centrul întregii dormitoare.

Din vechea mănăstire în noua Pachomiu s-au mutat mulți călugări, și anume aceia care s-au obișnuit bine cu ordinea căminului și care puteau fi lideri experimentați și să fie un exemplu bun pentru noii frați.

Şi aici au fost desemnaţi un şef, un administrator şi fraţi pentru îndeplinirea diferitelor ascultări.

După o perioadă de timp, două mănăstiri nu mai puteau să găzduiască pe toţi cei care doreau să vină aici.

Sfântul Pachomiu a vizitat frecvent toate mănăstirile, însă el însuși a locuit în mănăstirea Pevoou, unde era concentrată administrația generală a tuturor mănăstirilor.

De aici, călugărițele din toate mănăstirile se adunau aici de două ori pe an, pentru a lua parte la rugăciuni și învățături și pentru a primi binecuvântarea preotului Pahoomiu.

La Pevoou se făceau botezuri în zilele sfântului deceniu, iar atunci cei ce au fost botezați erau aduși aici din toate mănăstirile.

În Pevoou, ei erau aduși pentru botez, probabil pentru că acolo erau preoți, iar în alte mănăstiri nu erau preoți.

Desigur, această comuniune a tuturor mănăstirilor a fost extrem de benefică pentru călugări: a legat pe toţi călugării din mănăstirile Pachomii cu cele mai strânse legături de dragoste spirituală, a încurajat pe cei slabi, a stârnit gelozia în cei slabi, iar pentru călăuşorii curajoşi şi de succes a fost foarte important ce au văzut

au învăţat să concureze cu ei şi să-şi privească cu umilinţă propriile fapte.

Dar cel mai important a fost că aceste călătorii la Pevoou le-au oferit tuturor călugărilor posibilitatea de a vedea viața obișnuită a Sfântului Pahomie și de a asculta sfaturile sale.

El era gata să asculte de toată lumea, să se smerească în fața celor de jos și cu plăcere să ia lecții de la cel mai tânăr membru al căminului.

Conform ordinului avvei Feodor, aici se folosea o metodă specială de împletire a coardelor: sfoara nu trebuia să fie strânsă prea tare; în acest caz, munca era mai mică, iar coardele ieșeau mai bine.

Când Pachomiu își țeacea cornul aici, un băiat care locuia la mănăstire, care își îndeplinea săptămâna aceea rândul la această ascultare, i-a remarcat în mod direct că el nu țeaca așa cum a ordonat abba Feodor.

Pahomie a ascultat cu bucurie observaţia băiatului şi l-a rugat să-l înveţe cum să lucreze.

Barbarii care trăiau în apropiere au stârnit o mare teamă în rândul tavennisitilor, care nu numai acum, dar și mai târziu au atacat satele și mănăstirile și le-au făcut mari daune: au jefuit, au jefuit, au extorcat răscumpărare de la locuitori sau i-au dus în sclavie.

Pentru ca mănăstirile nordice să nu fie distruse complet și călugării să nu fie ruinați complet, sfântul Pahomie trimite la mănăstirile nordice un număr mare de călugări.

Pahomie a promis că, în cazul în care barbarii vor fi alungați, va trimite bisericii, cărți, grâu și tot ceea ce necesită această biserică.

Când barbarii au fost învinşi, ei au găsit un pustnic şi l-au obligat să le bea vinul, dar când acesta a vrut să le dea, ei au cerut să aducă mai întâi o jertfă zeilor lor.

Barbarii l-au amenințat că îl vor ucide dacă nu le va îndeplini cerințele. Nefericitul pustnic nu a avut curajul să renunțe la sacrificiile față de zeii păgâni. El a îndeplinit cererea barbarilor.

Dar inima pustnicului era atât de necăjită de durere, încât nu putea să se roage. Amintindu-şi bunătatea şi înţelepciunea lui Pahomiu, el s-a grăbit să meargă la el, hotărât să se predea judecăţii marelui bătrân.

El i-a spus sfântului Pachomiu, într-o profundă durere, că, după ce s-a lepădat de Hristos prin jertfa adusă zeilor falşi, nu mai vede posibilitatea de a se pocăi şi de a primi iertarea păcatelor, de aceea nu se mai roagă lui Dumnezeu de o lună.

Pachomiu l-a mustrat ca pe un tată pentru că a aruncat în foc coroana pe care îngerul o avea deasupra capului său şi voia să o pună pe ea.

El i-a sugerat să se roage cât mai mult posibil noapte şi zi, să postească mereu până seara, să nu mănânce niciodată nimic gătit, decât în cazuri de boală severă, ca să obţină milă de la Dumnezeu, să primească iertare şi să devină din nou un slujitor credincios al lui Cristos.

Credința lui Pachomiu l-a încurajat pe acest călugăr: el a încetat să se dezamăgească și a început să se pocăiască sincer și cu speranța în mila lui Dumnezeu de păcatul său.

Şi unii dintre ei au început să se străduiască să ajungă la o cămină sub îndrumarea înţeleptului abate Pahoemia şi au devenit monahi aici.

O dificultate pentru Pahoemia în relațiile cu călugării greci (care erau mai mulți decât romanii) a fost necunoașterea limbii grecești.

Chiar și la cea mai apropiată distanță de Alexandria [Alexandria - orașul faimos pentru educația sa, importanța politică și comerțul, fondat de împăratul grec Alexandru cel Mare în Egipt în jurul anului 333 î.Hr.] limba vorbită nu era greacă, ci coptă.

Chiar și în apropierea Alexandriei au trăit însușitorii, cum ar fi

Sfântul Antonie cel Mare, născut în apropiere de Irakleopolul cel Mare, Sfântul Pimen cel Mare, care a petrecut toată viața în Egiptul de Jos, în Scita, Terenuofă și Diolca de nord, nu vorbea greacă, și cu atât mai greu era să întâlnești un călugăr care știa greaca în Fivaida [Fivaida - regiunea din Egiptul de sus.] .

Sfântul Pahomie a învățat grecii prin cuvinte și prin exemplu.

Cu atât mai puternic a acţionat cuvântul său, cu atât mai puternic a acţionat cuvântul său, cu atât mai puternic a acţionat cuvântul său, cu atât mai puternic a acţionat cuvântul său, cu atât mai puternic a acţionat cuvântul său, cu atât mai puternic a acţionat cuvântul său, cu atât mai puternic a acţionat cuvântul său, cu atât mai puternic a acţionat cuvântul său, cu atât mai puternic a acţionat cuvântul său, cu atât mai puternic a acţionat cuvântul său, cu atât mai puternic a acţionat cuvântul său, cu atât mai puternic a acţionat cuvântul său, cu atât mai puternic a acţionat cuvântul său, cu atât mai puternic a acţionat cuvântul său, cu atât mai puternic a acţionat cuvântul său.

Starea de spirit de rugăciune a lui Pachomiu, umilința sa profundă, strictețea sa față de sine, strictețea chiar și în timpul bolii, dragostea sa față de toți, perspicacitatea și înțelepciunea sa - toate acestea au atras inimile fraților spre el, i-au făcut pe toți să se supună cuvântului său, să-i accepte sfaturile.

Pahomie a avut o umilință extraordinară, deși a realizat fapte extraordinare, deși a fost onorat de călugărițe, de oameni de rând și chiar de episcopi, care uneori îi trimiteau la el călugări pentru a-i judeca.

El le-a vorbit despre aceste lucruri, de multe ori, în viziuni şi revelaţii de la Dumnezeu, când a aşteptat ca povestea sa să fie de folos moral pentru fraţi.

Fără a dori să vorbească despre vedenii sale anterioare, pentru a avertiza împotriva lăudării călugărilor pe care Domnul i-a împărtășit cu daruri spirituale speciale, Sfântul Pachomiu a spus: "Cel care este plin de păcate nu va primi harul viziunilor spirituale.

Dacă vrei să vezi o viziune frumoasă şi remarcabilă, îţi voi arăta una dintre ele: dacă vezi un om cu inima smerită, curată, cel mai frumos lucru pe care-l vezi este că îl vezi pe Dumnezeu în acest om vizibil.

Nu cere o altă viziune care să fie mai bună decât aceasta".

Pahoemia, umilul om, nu a vrut să fie mai bun decât ceilalți, ci a numit pe fratele său drept, care nu i-a dat o parte mai mare de mâncare decât alții, și a vrut să lucreze la fel ca ceilalți, nu a lăsat pe nimeni să-i uşureze munca.

Avva şi fraţii săi au plecat într-o zi la muncă. Fiecare dintre ei trebuia să ia o cantitate de pâine, dar Pahoemia nu a vrut, spunând că şeful ar trebui să poarte toate lucrurile ca fraţii săi.

Pahomie purta o rochie foarte săracă, care îl înlocuia și îl acoperea pe vremea rece, în care îi primea pe preoții și pe călugării care veneau la el.

Un frate pe nume Afanasius, care era responsabil cu îmbrăcămintea mănăstirii, i-a cerut sfântului Feodor să-i dea rochia avvei în depozit, când o va scoate, şi să pună în locul ei o altă rochie, nouă şi decentă pentru conducător.

Şi atunci Pachomiu îşi caută vechea haină, iar Feodor îi arată cea nouă, dar Pachomiu insistă să-i fie returnată vechea haină.

La cererea bătrânului, care a fost repetată de trei ori, Feodor a răspuns că acum nu mai poate găsi hainele, însă Feodor s-a simțit foarte rău că l-a privat pe bătrân de hainele care erau pentru el și de o pătură în timpul iernii.

El a cerut iertare Domnului pentru că, învăţând pe alţii să asculte, el însuşi nu a ascultat de un călugăr care are grijă de haine.

Într-o zi, când Pahomie s-a îmbolnăvit, Teodor l-a dus la o mănăstire unde monahițele bolnave mâncau o bere bună. El a văzut pe fratele care gătea mâncarea: "Tu nu știi să gătești mâncare; dă-mi puțină apă".

Pahomie a turnat apa pe farfurie. Atunci, înainte de a începe să mănânce, Feodor i-a turnat apă pe mâini, iar Pahomie i-a turnat apă pe picioare. După masă, s-a început o discuție între ei. Când Feodor l-a întrebat de ce a stricat masa cu apă, Pahomie i-a răspuns:

- Fratele care mi-a pregătit masa a făcut-o cu mult efort, iar efortul nu durează mult între oameni.

Şi mi-am spus: "Acum o să mănânc bine, iar mâine o să mă îmbolnăvesc, o să mai aştept ca fratele meu să-mi dea să mănânc bine, şi din acest motiv inima mea va fi confuză".

De aceea am stricat o masă bună, pentru că data viitoare, dacă nu o găteşte, nu-i va mai păsa nimic.

- Am făcut-o ca, în lumea cealaltă, dacă mi se va spune că Feodor ţi-a turnat apa pe mâini, să am dreptul să spun că i-am spălat picioarele.

Pahoemia bolnavă nu voia să mănânce mâncare cu ulei. O altă dată, în timpul bolii, el a refuzat să se acopere cu cea mai bună acoperire în loc de coarne și să ia o mână de smochine. Ce severitate față de sine!

Mai presus de toate, el s-a preocupat de salvarea sufletului fratelui său bolnav.

El îl îndemna pe bolnav să-i mulţumească lui Dumnezeu, să-i stârnească gânduri evlavioase, să-l prevină de la pasiunea pământească, de la gândurile necurate, să-l îndemne să ceară iertare de la Dumnezeu şi să privească cu vigilenţă la viitorul său, încrezându-se în Domnul.

Pahomiei i se părea necesar să slăbească postul, dacă vedea că postul îl epuiza pe bolnav şi nu-l lăsa să se vindece.

Dar el nu a vrut să mănânce nimic gătit sau să bea vin, nu a vrut să-şi permită să se abţină, chiar dacă ar fi trebuit să moară de abstinenţă excesivă.

Înțeleptul abv Pahomiu i-a sfătuit, dacă nu dorește să renunțe la post, să-și amâne postul până când își va recăpăta complet forțele, când va putea să-și petreacă în postul strict același număr de zile pe care ar fi trebuit să le postească acum.

Printre călugării care slujeau în spital erau și unii care nu voiau să îndeplinească anumite cereri ale bolnavilor, care le păreau nedorite pentru călugăr, dar sfântul Pahoomiu a privit lucrurile altfel.

În spital i s-a oferit să mănânce nişte legume fierte. În acel moment, în spital era un călugăr grav bolnav, cu corpul ca o piele şi oase, care slăbea după o lungă boală. Când acest călugăr le-a cerut fraţilor săi să-i dea nişte carne de vită, ei nu au acceptat.

Atunci bolnavul i-a cerut să-l ducă la Avocatul Pahomei. Avocatul a fost uimit de lipsa de compasiune în rândul fraţilor bolnavi şi le-a spus: "O, nebuni, unde este teama de Dumnezeu?

De ce nu aţi văzut că fratele vostru este pe moarte? De ce nu i-aţi dat ceea ce a cerut de la voi? Nu pot să mănânc şi nu pot să beau acum.

Pachomiu nu a putut să-şi ţină lacrimile în faţa unui călugăr bolnav şi a geloziei fără inimă a celorlalţi pentru respectarea strictă a legii privind mâncarea.

Ei au trimis imediat un căţeluş şi au pregătit o masă care a întărit corpul slăbit al fratelui bolnav şi a încurajat sufletul său slăbit.

Într-o seară, fraţii au sosit să încarce barca cu trestie de lemn şi Feodor s-a temut că nu va fi suficient pentru toţi.

Pahomie a înțeles gândurile lui și l-a avertizat să nu se îngrijoreze prea mult de mâncare și să nu se teamă de ea, arătându-i grija lui Dumnezeu pentru om.

Pentru a le înlătura temerile legate de viitorul apropiat, Pachomiu le arăta două covoare frumoase, oferite de un om bun: în caz extrem, acestea puteau fi vândute și banii obținuți puteau fi cheltuiți pentru a cumpăra grâu.

A doua zi dimineaţă, a bătut la poarta mănăstirii şeful unui oraş.

Când portierul i-a deschis, el a spus că a promis să dea o anumită cantitate de pâine nevoiașilor și că în acea noapte a aflat în vis că tocmai frații acestei mănăstiri au nevoie de pâine; cineva să ia pâinea adusă de ei.

Când Pachomiu a fost informat, el s-a bucurat foarte mult şi i-a spus şefului oraşului că ei chiar au nevoie de pâine, dar au nevoie de o întârziere în plata banilor.

Pahomie, recunoscător omului bun care a ajutat mănăstirea în timpul nevoii, i-a dat în binecuvântare pâinea și legumele de la mănăstire.

Fraţii au fost surprinşi şi bucuraţi de cadoul neaşteptat al conducătorului, care era un monah iubitor de religie, fiindcă se temea că călugării ar putea deveni dependenţi de orice frumuseţe de pe pământ.

Sfântul Pahoemius i-a avertizat pe discipolii săi să nu fie mândri de vanitatea lor, şi i-a îndemnat pe călugări să facă fapte în secret, pentru Dumnezeu, nu pentru lauda oamenilor, şi i-a sfătuit să nu iasă în evidenţă printre fraţi.

Iată câteva exemple de luptă perseverentă pe care a dus-o împotriva acestui duşman al bisericilor: Un monah a petrecut multe nopţi în vigilenţă în rugăciune, bucurându-se de speranţa de a fi respectat de oameni.

Pachomiu l-a convins să-şi schimbe modul de viaţă, spunându-i să meargă la masă când sunt chemaţi fraţii şi să mănânce cu ei, dar nu până când se sătură complet; să facă rugăciunile pe care le-a dat-o tuturor păgânilor, pentru ca la ieşirea din celulă să fie amabil cu toţi şi să nu pară sumbru.

Desigur, nu ar trebui să renunţi la propriile fapte, deoarece acest lucru ar fi plăcut lui Satan; dar trebuie să faci totul pentru Dumnezeu, fără a-i da loc diavolului în inima ta.

Când acest inuc a continuat să acţioneze, temându-se să nu pară fraţilor săi slabi şi mizerabili, Pachomiu i-a recomandat din nou să-şi slăbească îndemnul.

De multe ori, el i-a reamintit călugăreţului lăudăros de sfaturile sale anterioare şi, în cele din urmă, i-a spus că va ajunge la o stare de nebunie, dacă va persevera în pasiunea sa pentru fapte exterioare pentru respectul celorlalţi, nu pentru a-şi omorî pasiunile.

Dar călugărul a făcut ce a vrut, iar profeţia lui Pahomius s-a împlinit.

El era gata să-l omoare chiar pe sfântul Feodor, când a fost trimis de către abate să-l abată de la rugăciunea lui vanitoasă şi neplăcută lui Dumnezeu.

În cele din urmă, el a fost vindecat de nebunia lui şi de mândria lui încăpăţânată.

El a lucrat cu mare efort şi în acea zi a reuşit să ţese două coarne, aşteptând să fie lăudat de către avva lui Pahoemia.

El a pierdut slujba de astăzi, pentru că a iubit slava oamenilor mai mult decât slava lui Dumnezeu; el s-a obosit şi şi-a lipsit sufletul de orice succes şi profit".

Apoi, pentru a-şi atenua acuzaţia, Pachomiu i-a spus să aducă aceste două coarne când fraţii se vor aduna la biserică şi să ceară scuze şi rugăciuni de la călugări şi să facă la fel la masă.

Pentru a-i vindeca şi mai mult sufletul, Pachomiu i-a ordonat să stea fără ieşire în celulă, să gătească zilnic două coarne în locul unuia, să mănânce doar pâine şi sare, să nu vorbească cu nimeni, în afară de un frate care îi va aduce pâinea, şi să ceară cu ardoare iertare de la Dumnezeu pentru păcatul său.

Aceasta pedeapsă era îndreptată direct împotriva pasiunii principale a călugărului: pedeapsa trebuia să facă ceea ce făcuse înainte pentru vanitate, iar pedeapsa să-i amintească mereu de păcatul pe care l-a comis și să-i stârnească în inimă un regret viu.

El a apreciat lauda lui Pachomiu: desigur, el nu a putut să nu înţeleagă că marele abate nu l-a pedepsit fără motiv atât de sever, denunţându-l înaintea tuturor.

Aici, călugării i-au transmis discipolilor lui Pachomiiev că șeful lor îi propune lui Pachomiie să traverseze împreună râul, pentru a arăta care dintre ei are dreptate, care este mai plăcut lui Dumnezeu.

Pachomiu le-a spus cu asprime: "Ereticul poate traversa un râu pe suprafața apei, așa cum se traversează pe uscat, cu permisiunea lui Dumnezeu și cu ajutorul diavolului, care dorește să-l întărească în credința sa păcătoasă și să-i convingă pe alții să o creadă.

Acum du-te şi spune acestor oameni: "Aşa vorbeşte Pachomiu, slujitorul lui Dumnezeu: "Trebuielile şi grijile mele nu sunt menite să treacă pe jos un râu, ci să scape de pedepsele lui Dumnezeu şi să treacă prin acel râu de foc prin care noi toţi oamenii trebuie să trecem înaintea tronului Domnului nostru.

Iisuse Hristos.

În plus, Evanghelia spune: "Să nu-L încerci pe Domnul Dumnezeul tău".

Sfântul Pahoemius a văzut în propunerea ereticilor planurile diavolului, care a dorit printr-un fenomen miraculos să scutură credința în călugări și să le stârnească vanitatea.

Când un războinic avea măcar o virtute care să nu fie stricată de vanitate, sfântul Pahoemiu se bucura şi de acest mic succes al fratelui său şi îngrijea cu grijă virtutea lui, văzând în ea garanţia mântuirii sale.

Sfântul Pachomiu nu a dorit ca călugării să fie obligaţi să facă fapte stricte, nu din proprie voinţă.

Într-o zi, când Sfântul Pahomie se întorcea la mănăstirea în care locuia, fraţii au ieşit să-l întâmpine şi un tânăr i-a spus cu voce tare că de când l-a părăsit, nu le-au pregătit nimic din cereale sau legume.

Sfântul Pachomiu i-a răspuns cu blândeţe şi blândeţe: "Nu te îngrijora, fiule, de acum înainte voi avea grijă de treburile tale şi de mâncarea ta". Intrând în mănăstire şi rugându-se în biserică, Pachomiu s-a dus direct în bucătărie.

Cât timp a trecut de când nu ai pregătit pâine pentru poporul tău? Acum sunt două luni de când nu le-ai pregătit pâine.

Bucătarul-şef a răspuns că fraţii nu mănâncă pâine din dragoste pentru fapte, mulţumindu-se cu o cantitate mică de legume şi ulei; înainte, pâinea făcută cu ulei era aruncată; acum el a numit un frate să ducă la masă măsline, legume, oţet, iar el şi alţii cu el lucrează la

Să faci coarne.

În acest timp, în bucătarie au fost preparate cinci sute de coarne. Pahoemia a fost profund întristat de arbitrarile călugărului care a condus bucătăria.

În plus, abținerea călugărițelor în acest caz nu a mai fost o chestiune de liber arbitru, ci o consecință a necesității: nimeni nu mai avea posibilitatea să-și arate zelul, toți au postit prin sclavie.

"În ceea ce mă priveşte", spunea Sfântul Pahoemia, "aș prefera să gătesc feluri de mâncare diferite şi să gătesc feluri de fructe şi să le pun înaintea fraţilor mei, pentru ca ei, dacă îşi vor stăpâni dorinţele şi voluntar, pentru vitejie, să se abţină să le mănânce, să facă o mare şi bună lucrare înaintea lui Dumnezeu.

Dumnezeu.

Dacă la masă nu se oferă ceea ce este permis prin lege, frații slabi nu pot fi suficient de susținuți de puterile lor slăbite: ei pot fi complet slăbiți.

În plus, printre frați există mulți începători, dintre care unii sunt foarte tineri și slabi: ei nu pot fi comparați cu cei perfecți.

Ei ar putea fi deosebit de afectaţi dacă ar fi lipsiţi de apă chiar şi în zilele de sabat, duminică şi sărbătoare.

Ce stricteţe înţeleaptă faţă de cei care încalcă regulile, ce grijă faţă de ordinea din dormitor, ce iubire faţă de fraţii slabi, se aude în această mustrare a bucătarului care a încălcat regulile alimentare din cauza abstinenţei excesiv de geloase!

Sfântul Pachomiu a avut întotdeauna în vedere faptul că stricteţea extremă poate duce la disperare pe unii călugări, iar la călugării începători, neexperienţi, el a fost cu precautie şi delicateţe, văzându-i ca pe nişte "plante tinere" care au nevoie de îngrijire şi sprijin.

Pahomie l-a mustrat pe iubitul său ucenic, Feodor, pentru că era dur cu fratele său, Pafnutius, iar numai dragostea și înțelepciunea lui Pahomie l-au ținut în mănăstire.

În apropiere de Tavennisi era o mănăstire mică, care nu aparţinea dormitorului.

Însuși călugărul egoist aproape că și-a tras cu forța avul la sfântul Pachomiu pentru a-i explica.

Pălăduit, în gândire profundă, stăpânul a urmărit-o pe călugăriţa lui, confuz de furia ei necontrolată.

În mod absolut blând și răbdător, Pachomiu nu i-a răspuns nimic călugărului dur. Cu toate acestea, călugărul și-a continuat disputa. Pachomiu a înțeles starea sa sufletească și a răspuns calm: "Iartă-mă, am păcătuit; iar tu nu ai păcătuit niciodată?

Apoi, Pachomiu l-a luat de lângă conducătorul mănăstirii şi l-a întrebat ce s-a întâmplat.

Căpetenia mănăstirii a urmat sfatul şi el şi călugărul său au fost mângâiaţi şi liniştiţi de Pahomie, care, după câteva zile, s-a căit de grosolanul său faţă de Pahomie şi a mers la el să ceară iertare.

El a recunoscut că Pachomiu era mai înalt decât se spune despre el și i-a spus următoarele: "Dumnezeu știe că dacă nu ai fi fost generos cu mine și nu mi-ai fi spus un singur cuvânt grosolan, eu, un păcătos, aș fi părăsit mănăstirea și aș fi devenit din nou laic.

Sfântul Pachomiu le-a amintit frecvent că trebuie să fie zeloşi, folosindu-se de fiecare ocazie pentru a le stârni zelul pentru vitejie, pentru plâns pentru păcate, pentru prosperitate spirituală.

Într-o zi, el a mers la mormânt şi a văzut câteva femei care plângeau foarte tare.

Mai mult decât atât, noi, care suntem numiți călugări, nu ar trebui să plângem pentru sufletele noastre care au murit din cauza păcatelor noastre și pe care Hristos le-a înviat prin iubirea sa umană?

Preasfântul Pahoemius şi călugării săi se bucurau nu numai de mântuirea şi bunăstarea lor, ci şi de mântuirea şi bunăstarea adevărată a celor din apropiere.

Ortodocşii triumfază, erezia slăbeşte: ce bucurie umple inimile tavenniciţilor, cu preotul Pahoemius în frunte!

Foametea sau orice altă nenorocire socială lovește țara: durerea comună a Egiptului ajunge în curând până la conducătorul tavennizian, iar aici durerea altora provoacă o compasiune vie.

Într-o zi, preotul Pahomiu a fost informat că în Egipt a fost o foamete mare, care a fost însoţită de o altă foamete aproape inseparabilă, boala de moră.

Dar el a simțit atât de clar suferința multor oameni de foame, încât nu a mâncat deloc până a doua zi și a spus cu cea mai mare compasiune pentru cei care suferă: "Nu pot mânca când cei din casa mea sunt foame și nu au pâine".

Şi în tot timpul când foametea a continuat în Egipt, sfântul Pahoemius a fost într-o mare durere, a fost supus celei mai stricte posturi şi s-a rugat pentru încetarea nenorocirii poporului.

El s-a rugat ca Domnul să-i ajute să-şi îndeplinească jurămintele înalte şi să devină fiecare din ei un templu curat al Duhului Sfânt.

Marele Avocat s-a rugat şi pentru cei încă înrobiti de păcat sau întunecaţi de erezie, ca Domnul să le dea pocăinţă.

El s-a rugat pentru regi şi pentru toţi cei care conduc, ca ei să trăiască în dragostea lui Dumnezeu şi a tuturor oamenilor, ca ei să judece pe cei jigniti, ca ei să nu se aplice gloriei putrezice, ca ei să fie ca acei regi care au făcut voia lui Dumnezeu şi au fost plăcuţi de Dumnezeu, cum a fost regele David.

Pahoemia şi păstorii să se roage pentru ei, ca Domnul să-i ajute să fie succesorii credincioşi ai apostolilor, să umble fără reproş în toate poruncile Domnului, împodobite cu cunoaşterea adevărului, cu soliditatea credinţei apostolice, cu curăţia şi cu evlavia.

Sfântul Pachomiu, care se ruga pentru binele lumii, a ajutat pe toată lumea când a fost posibil. Mulți oameni s-au convertit la viața bună sub influența vieții sale sfinte și a cuvântului său blând în loc de cel dur. Mulți călugări au fost salvați sub îndrumarea sa apropiată.

Sfântul Pahomie, cu ajutorul lui Dumnezeu, a ajutat în mod miraculos oamenii în bolile lor corporale. Un presbiter, Dioniziu, a adus la porțile mănăstirii o femeie sângerătoare, care nu a primit ajutor de la nimeni și a fost vindecată complet prin atingerea marginii hainei sfântului Pahomie.

Preasfântul Pahoemius a vindecat prin ungerea cu uleiul adus de un om fiicei sale, spunând tatălui ei că ea nu trăia în curăţie virginală şi poruncindu-i prin tatăl ei să fie curată.

Sfântul Pahoemius s-a rugat odată pentru un om posedat de un spirit necurat, dar a fost strigat din cer să înceteze rugăciunea pentru el, deoarece această nenorocire l-a lovit pentru binele sufletului său.

În mănăstirea Pevoou era un frate bolnav, care se lupta cu boala de trei zile, care, venind la Pahoemia, cu lacrimi, a cerut rugăciuni pentru vindecarea sa, indicând că mulți laici sunt vindecați.

Pachomiu i-a răspuns: "Credința oamenilor sălbatici le vindecă trupurile, iar prin vindecarea pe care le dă Dumnezeu, ei sunt dispuși să facă bine.

În ceea ce ne priveşte pe noi, slujitorii lui Cristos, credinţa noastră este odihna necurmată pe care Dumnezeu ne-o dă în lumea cealaltă; fără boală, fără suferinţă, ne-am fi comportat împotriva poruncii".

După un timp, când boala lui a continuat, el a venit însoțit de frații săi la Pahomie.

Pahoemia începea să se roage, dar dintr-o dată a auzit o voce care spunea: "Nu te ruga pentru acest frate, pentru că Domnul i-a trimis această boală ca să-l salveze de la vicleşugurile diavolului".

Cu toate că Domnul a vindecat multe persoane cu ajutorul lui Pahomeu, marele abate a considerat întotdeauna ca fiind mai importantă vindecarea sufletului de idolatrie, minciună, desfrânare și impuritate de orice fel, în general de orice păcat.

Sfinţii au fost făcuţi mari de către sfântul Pachomiu, călăuzeşte călăreţii şi îi face pe cei leneşi să se îndrepte şi să se străduiască să ajungă la cel mai înalt grad de perfecţiune.

Din acest motiv, atât de puține nume au fost păstrate. Iată câțiva dintre cei mai remarcabili. Un exemplu de muncă, răbdare, renunțare la trup, îl vedem în grădina lui Iona. El a petrecut 85 de ani în munca monahală.

Fructul era cel mai sărac îmbrăcăminte de piele pe care-l purta până la Sfânta Taină, pe care-l dezbrăca imediat după ce-l îmbrăca.

El nu a mâncat niciodată mâncare gătită pe foc, iar masa sa obişnuită, de pâine şi oţet, nu a luat-o decât seara, până când nu s-a săturat.

El nu se gândea deloc la odihnă corporală, și chiar și în timpul bolii sale, chiar și atunci când era aproape de moarte, nu a putut fi convins să meargă la spital: el se considera nedemn de serviciile altora.

Lucrând toată ziua în grădină, sub razele soarelui, Iona nu înceta această muncă uşoară până seara, când venea noaptea, se ducea în celulă, stătea în mijlocul scaunului său şi, până la miezul nopţii, ţinea frânghii, lăudând pe Dumnezeu cu gura şi cu inima.

Apoi, doar pentru o scurtă perioadă, el a adormit, rămânând pe scaunul său, iar frânghia nu a scăpat din mâini.

Şi a făcut multe alte lucruri minunate. A murit în scaunul său, cu frânghii în mâini.

Ei au vrut să-l îngroape, dar nu au reuşit să-i legă picioarele, să-i strângă mâinile de trup, să-i scoată hainele de piele şi să-i pună haine de lână curate.

În căminul lui Pachomiu era un călugăr cu lepră, pe nume Afinodor, un exemplu rar de răbdare, bunătate și munca în condițiile unei boli constante și crude.

La fel ca toţi călugării din cămin, el a bătut în fiecare zi, deşi mâinile lui, afectate de lepră, erau înroşite de sânge de la muncă.

Înainte de a merge la culcare, el s-a rugat mult, iar la miezul nopții s-a dus la rugăciunea comună fraternă.

Într-o zi, o femeie bună a intrat în celulă și a fost foarte tulburată de răbdarea și de privirea dureroasă a avvei lui Afinodor, care, cu dragoste fraternă, l-a convins să nu mai lucreze la tricotarea de coarne, pentru că îi durea mâinile.

Enoch a spus că fiecare dintre ei va lucra cu bucurie pentru el și că acest lucru nu va fi o povară pentru ei.

Însă răbdătorul Athenodor, conştient de importanţa muncii pentru fiecare om şi mai ales pentru călugăr, i-a spus hotărât binevoitorului său că nu poate să nu lucreze.

Fratele bolnav de inimă i-a sfătuit să-și frece mâinile cu ulei, pentru ca acestea să fie mai ușoare și să nu mai crape.

Avva i-a spus lui Afinodor că nu trebuie să se încrede în ulei, ci să se dedice în întregime voinței lui Dumnezeu, pentru că boala nu l-a lovit fără voia lui Dumnezeu, fără folos pentru el și pentru alții.

Sfântul Pahomie știa cu cine să fie strict și cu cine să fie blând.

Unul dintre ei, Silvan, un tânăr de şaisprezece sau şaptesprezece ani, trăia încă în necurăţia trupului.

Avva Pahomiu a vorbit în particular cu Sylvan, iar tânărul i-a povestit deschis păcatele sale anterioare.

Avva Pahoemia intenționa să-l expulzeze, ca exemplul său să nu corupe pe cineva din mănăstire.

În ziua următoare, el intenționa să-i anunțe aici lui Sylvain decizia sa de a-l expulza din dormitor, dar harul lui Dumnezeu tocmai în ajunul acelei zile, noaptea, a atins inima tânărului, el a hotărât ferm să-și schimbe modul de viață și să-și îndrepte inima.

În aceeaşi noapte, el s-a sculat din pat şi l-a găsit pe un frate evlavios care l-a însoţit la mănăstire.

Când fratele l-a întrebat de ce plângea, Silvan i-a răspuns: "Plăg pentru că nu sunt în frică de Dumnezeu.

În dimineaţa aceea, sfântul Pahoemius a venit la această mănăstire cu doi călugări.

El l-a chemat pe Silvan şi a vorbit cu el în secret de dimineaţă până la ora şapte a zilei, iar în această discuţie el i-a dezvăluit tânărului starea sa sufletească, i-a arătat greşeala lui şi i-a spus că nu-l mai poate ţine în mănăstire.

El se gândea deja la îndreptare, la curăţirea inimii, la renaşterea spirituală, iar acum a auzit că va fi alungat din rândul călugărilor pe care îi iubea şi pe care îi respecta cu toată sinceritatea.

El îi implora pe bătrân să-l ierte, spunând: "De data aceasta voi face penitență și voi face tot ce-mi porunci, nu numai pentru tine, ci pentru Dumnezeu, care locuiește în tine și care ți-a arătat necurăția mea".

Sinceritatea pocăinţei lui Silvan era evidentă, iar Pahoemius s-a retras de la el pentru o scurtă perioadă, într-un loc închis, şi s-a rugat pentru el, ca Domnul să-i dea tărie în împlinirea promisiunii sale.

Apoi, el l-a chemat pe reverentul lui Sanamon și i-a încredințat să aibă grijă de Silvan, povestindu-i despre comportamentul acestui tânăr, rugându-l să tacă.

Pachomiu l-a avertizat pe acest călugăr că avea multe de făcut pentru a-l îndrepta pe Silvan, și doar atunci i-a dat tânărul în mână, când un războinic bun a fost de acord să aibă grijă cu atenție de renașterea sa spirituală.

Apoi, Pahomie l-a chemat pe Silvan și i-a dat sfaturi, convingându-l să fie întotdeauna cu bătrânul, să-i imite viața, să nu se îndepărteze de el și să nu facă nimic fără permisiunea lui.

Pahoemius i-a spus conducătorului acestei mănăstiri să nu-i despartă în nici un caz pe cei doi călugări; dar nu a dezvăluit nimic despre comportamentul anterior al lui Silvan.

Acum, aprins de dragostea pentru Dumnezeu, Sylvain a cerut ajutor de la Dumnezeu și a promis că va fi gata să suporte orice durere și răutate, ca pe ceva meritat, a promis că va fi vigilență neîncetată asupra inimii sale.

El nu mănâncă decât o singură dată pe zi, nu bea decât până când îi este sete, şi se roagă cu fermitate, şi chiar petrece o mare parte a nopţii în rugăciune, iar când adormirea îl copleşeşte, el se aşează pe cornul său, fără să se lase sprijinit de perete.

El face toate acestea fără nici un fel de vanitate, cu cea mai mare modestie, având în vedere doar curăţarea inimii sale, reprimarea dorinţelor rele şi dobândirea unei iubiri depline pentru Dumnezeu.

Smerenia lui se extinde până la faptul că alege pentru el cele mai proaste legume și încearcă să obțină cele mai proaste trestie pentru a crea coarne și coșuri, considerându-se cel mai rău dintre toți călugării.

În scurt timp, Silvan a atins o puritate spirituală perfectă, iar Pachomiu s-a bucurat să vadă succesul spiritual al tânărului care a adus roade de pocăinţă.

La mănăstirea unde locuia Silvanus, fraţii au luat-o pe Pacoemius cu ei şi i-au încurajat pe toţi cu Cuvântul Domnului.

"Vreau să vă anunţ miracolul pe care Domnul l-a făcut în mijlocul vostru. Există unul dintre voi care s-a întors şi s-a făcut nou prin naşterea din nou, astfel încât să fie desăvârşit în curăţia inimii.

Pahoemius a arătat că, deşi era foarte curat spiritual, fratele său nu era deloc mândru şi că nici unul dintre fraţi nu se compara cu el în puritate şi înălţime de suflet.

Fratele şi sora lui au fost foarte respectaţi de către toţi fraţii, şi l-au căutat unul câte unul pentru a auzi un cuvânt de sfat de la el.

El a muncit cu cea mai mare intensitate a forțelor pentru a ajunge la o asemenea înălțime. După aceea, el nu a trăit mult timp. A murit în pace cu Dumnezeu și cu conștiința.

Printre ei era şi Pahomie, un discipol iubit, sfântul Teodor. Când trebuia să plece de pe ţărm, Pahomie i-a spus lui Teodor: "Urmează să urci în barcă".

Fiodor, fără să întrebe de ce, a îndeplinit imediat ordinul bătrânului, a urcat în barcă și nici măcar nu s-a gândit să ia cu el cartea pe care o citește în acele zile pentru îndemn.

El a fost fericit că bătrânul i-a oferit posibilitatea de a obţine o ascultare care nu întreabă unde şi de ce este dusă, la fel ca Abraham, care a plecat din ţara lui la porunca lui Dumnezeu, fără să ştie unde merge.

El i-a închipuit că unii dintre ei sunt în gura leilor, alţii în gura cârtiţei, alţii în gura focului, alţii în gura unui munte pe care un val îl loveşte.

Şi a aruncat de pe umerii săi o tulpină, şi a întins mâinile spre ceruri, şi a strigat cu glas tare la Domnul pentru ei.

Şi a continuat până seara. Şi i s-a arătat că această viziune se referă la timpul în care el nu va mai fi în viaţă. Şi nu a mâncat nimic de la masă.

Sfântul Feodor, trimis cu un călugăr în timpul recoltării trestiei, nu știa nimic despre ceea ce s-a întâmplat. Apoi i s-a spus despre viziunea lui Pahomie. Aflând că bătrânul nu mânca nimic, Feodor a înmuiat pâinea, a pregătit și încă ceva de mâncare și printr-un frate i-a spus lui Pahomie că dorește să-l vadă.

Când a auzit că Feodor l-a chemat, Pachomiu a mers imediat la el. Gândindu-se la soarta multor călugări, bătrânul a continuat să plângă. Și i-a spus lui Feodor că și el ar trebui să plângă înaintea Domnului. Un frate a observat în acel moment că Feodor nu a mâncat nimic.

În ultimii ani ai vieții sale, sfântul Pahoemiu a avut o altă viziune cu privire la soarta păgâniei.

Într-o zi, închis în celulă, Pachomius se ruga de la ora 11 până la miezul nopţii, când dintr-o dată lumina strălucitoare a strălucit în camera lui şi el a auzit o voce: "Generaţia care va veni după tine va trăi aşa cum îi place lui Dumnezeu în aceste zile".

Apoi i s-a descoperit că mănăstirile se răspândesc pe tot cuprinsul lumii, dar el vede într-o mare adâncime, o groapă ascuţită şi întunecată, unde merg nenumărate călugăriţe, fără să se distingă una de cealaltă şi care se ciocnesc.

Unii au făcut eforturi cumplite pentru a ieşi din groapă, unii au ajuns la jumătate de adâncime, dar apoi au căzut, iar alţii au strigat cu milă.

Unii au reușit în sfârșit să ajungă până la vârful acestui abis, chiar la orificiul din care lumina lumineaza întunericul groaznic al lui Pachomiu, lăudându-l pe Dumnezeu.

Când a revenit la sine, Pahoemia a realizat că în această viziune i s-a descoperit viitorul sufletelor călugărilor care se comportă ca nişte zei - fie din neglijenţă, fie din vina unor conducători răi.

În răspuns la strigătele sale către Dumnezeu, el a auzit o voce care spunea: "Pahomiu, nu uita că eşti om: totul depinde de mila Mea".

Apoi a fost mângâiat de apariţia lui Hristos Mântuitorul în chip de om, în vârstă tânără, cu o frumuseţe nedescrisă, cu o coroană de spini pe cap. Hristos i-a dezvăluit că discipolii săi vor privi la el ca la o lampă de la care să poată obţine lumină pentru ei înşişi.

Ei vor avea un interior pur, vor imita adulterul, dar în vremurile următoare, credinţa va fi slăbită, vor fi mai puternici, vor avea o distincţie între adulter şi iubirea de plăceri, iar minţile lor vor fi întunecate.

Ei nu vor avea nici un îndrumător, ci doar ei se vor ruga la bine şi se vor opri de la rău.

Dar ei vor primi aceeaşi răsplată ca şi cei dintâi, pentru că vor avea de suferit mult din cauza condiţiilor în care se află.

În ziua următoare, când fraţii s-au adunat la rugăciune, el a mers cu ei la biserică. Aici, după rugăciune, el a oferit o conversaţie emoţionantă pentru că, spunea el, viaţa reală trece repede, iar moartea ne apropie.

Deşi moartea poate veni brusc şi fără să fim pregătiţi, omul trebuie să fie mereu atent la poruncile lui Dumnezeu, să nu le părăsească, să aibă mereu în minte binecuvântarea celor drepţi şi osânda celor răi.

Când privim mormintele fraţilor noştri, nu putem să nu ne gândim la putrefacţia omului, la faptul că viaţa reală nu conţine nimic de care să fim mândri, de care să ne fi dorit.

Sfântul Pachomiu îi avertizează pe călugări că ei, cei care au renunţat la lume, vor fi cei mai jalnici dacă vor acţiona împotriva datoriei lor, dacă vor servi diavolului şi păcatului în locul lui Dumnezeu.

Marele abate îi invită pe discipolii săi să muncească din greu pentru mântuirea lor, să facă tot posibilul și să se încrede întotdeauna în Dumnezeu.

În toate mănăstirile, călugăriţele au murit una după alta, iar mai mulţi au fost bolnavi. Când Pahomiu s-a îmbolnăvit, Feodor i-a slujit cu iubire de fiu.

Bătrânul nu a mâncat nimic, nici măcar apă, timp de trei zile, dar a continuat să discute cu frații. Pahoemia a stat în spital patruzeci de zile, fiind îngrijit la fel ca toți bolnavii.

El a cerut lui Feodor să-l acopere cu o pătură mai ușoară. Feodor a adus imediat o pătură ușoară și nouă și l-a acoperit pe bătrân.

Bătrânul se temea că cineva ar putea fi tentat, aşa că Feodor i-a scos pătura şi a îmbrăcat-o pe altcineva, la fel ca pe toţi bolnavii.

După ce le-a dat multe sfaturi utile călugărilor și în special șefilor lor, sfântul Pachomiu a murit în a paisprezecea zi a lunii Pașons [Luna Pașons corespunde lunii mai, începând cu data de 26 aprilie.

Mâna lui Feodor a închis ochii marelui Pahomie, iar fraţii s-au aruncat la rămăşiţele sfinte, şi, cu lacrimi pe buze şi trupul sfânt al lui Pahomie, s-au rugat pentru el toată ziua şi toată noaptea, iar dimineaţa s-a adus un sacrificiu fără sânge pentru el.

Apoi, fraţii au dus corpul lui Pachomiu pe munte, cântând, şi l-au înmormântat după obicei, în ziua a cincisprezecea a lunii Pashon.

Cu lacrimile tale deşertul nerezolvat te-a crescut, iar din adâncul pământului te-a înmulţit, şi tu ai fost lumina universului, străluceşti minunile, Părinte Pahoimi.

Lămpica a strălucit în cele din urmă, iar pustiul orașului a făcut mulți călugări: el însuși a fost răstignit, crucea ta pe umăr în jos, și reținerea trupului a obosit, rugându-se neîncetat pentru noi toți.