Viața sfântului împărat egal-apostolic Constantin și a sfintei sale mame Elena

Memoria 21 mai

În timp ce lumea păgână, înarmată cu foc şi sabie împotriva creştinismului, a încercat în secolul al III-lea şi începutul secolului al IV-lea să şteargă de pe faţa pământului numele creştinismului [Decretul împăratului Diocleţian - 23 februarie 303 - a ordonat eradicarea creştinismului cu toate instituţiile şi templele sale.

Această persecuţie cruntă a început atunci cu jefuirea şi distrugerea templului creştin din Nicomedia, capitala Imperiului Roman de Est, unde până la 20.000 de credincioşi au fost arşi; apoi ororile persecuţiei au cuprins Siria, Palestina, Asia Mică şi Egiptul cu Italia.

Despre cruzimea persecuțiilor lui Lactațius (În legătură cu moartea persecutorilor X V și X VI) el spune: "Dacă aș avea o sută de guri și o limbă de fier, nici atunci nu aș putea număra toate chinurile pe care le-au îndurat credincioșii:...

fierul se stinge şi se rupe; ucigaşii se oboseau şi lucrau în schimb, în rânduri...<unk>] , Proiectul lui Dumnezeu a pregătit pentru Biserica lui Hristos, în mijlocul însuşi a cezarilor-prădători ai creştinismului, un protector regal al ei în faţa lui Constantin - ţarul, încă în viaţă, care a primit - denumirea, pentru totdeauna

În istoria creştină, a apostolilor, în istoria lumii, a marelui.

Născut în anul 274 de către părinţi care nu erau creştini, dar care erau familiarizaţi cu creştinismul şi îl susţineau, Constantin a fost străin de superstiţii păgâne şi s-a apropiat de Cristos, adevăratul Dumnezeu.

Mâna dreaptă a Domnului a pregătit-o încetul cu încetul şi a curăţat-o în multe feluri, ca un vas ales pentru slava lui Dumnezeu.

Tatăl lui Constantin a fost Constantin Chlor, cezar în partea vestică a imperiului [Împăratul Dioclețian, pentru a facilita administrarea imperiului roman, a împărțit-o în două părți, una din care - cea de Est a fost condusă de el însuși, trăind în Nicomidia și având ca co-guvernator pe Cezar Galerius, iar pe cealaltă - cea de Vest a pus

Împăratul Maximian, împărat al lui Constantius Chlorus, care a condus direct Gallia şi Britania.], fiind în afară - oficial - un idolatr, în suflet era departe de superstiţiile păgâne; în interior, el a renunţat la slujirea multor zei falşi şi a recunoscut Unul

El şi toată casa lui, împreună cu copiii şi cu toată casa lui, i-au dedicat Domnului un singur Dumnezeu.

Viața lui Constantin, cartea I, capitolul 17.

Constantius, care a renunţat la rugăciunea idolilor, la sacrificii şi la fumat, şi-a dorit într-o zi să-şi testeze adevărata dispoziţie a curţilor sale, pretinzând că vrea să facă ritualuri păgâne superstiţioase, şi le-a spus curţilor săi:

Cine vrea să se bucure de dragostea mea şi să rămână în onoarea mea, să aducă jertfe idolilor, iar cine refuză să facă asta, să se îndepărteze de ochii mei şi să nu mai aibă încredere în mine, pentru că nu pot să rămân în compania necredincioşilor.

Privind la cuvintele lui Cezar, cei de la curte s-au împărțit imediat în două părți: unii, oameni ipocriți, fără convingeri religioase reale, cu conștiințe flexibile, capabile să se aplece la dreapta și la stânga, au declarat imediat că sunt de acord cu propunerea împăratului, deși până atunci, la un nivel scăzut, au acceptat.

au urmat exemplul său bun în a refuza idolatria; alții, care cu inimă sinceră au respins superstițiile păgâne și acum au rămas fideli convingerilor lor, ca adevărați sclavi ai lui Cristos, au renunțat la onoarea pământească și putrefacătoare și au început să iasă din grupul regal.

Văzând acest lucru, Constantin i-a dat înapoi pe adevăraţii creştini care părăsiseră palatul împăratului şi le-a spus: "Deoarece vă consider credincioşi slujitorilor Dumnezeului meu, vreau să vă am şi pe voi slujitorii mei - prieteni şi consilieri, pentru că sper că veţi fi credincioşi şi mie la fel ca şi vouă.

El le spuse: "Nu voi avea răbdare cu voi în cortul meu.

Şi astfel, înjosindu-i, i-a alungat pe aceşti ipocriţi din faţa Sa; iar pe slujitorii credincioşi ai lui Dumnezeu i-a apropiat de El şi i-a făcut conducători în ţinutul său.

Astfel, în timp ce în toate celelalte țări ale Imperiului Roman, persecuția lui Dioclețian era înfloritoare, creștinii din regiunea lui Constanțiu trăiau în pace și prosperitate [Evsevius: Istoria Bisericii, cartea VIII ,13, Viața lui Constantin, cartea I ,13] .

Cu toate acestea, nu având posibilitatea de a fi un neascultător al voinţei lui Dioclețian, cel mai în vârstă dintre împărați, Constanțiu a permis un lucru - să distrugă unele dintre percursele creștine.

Așa a fost tatăl lui Constantin, egal-apostolicul lui Constantius Chlorus. Dispoziția sa față de creștini și preferința lor față de păgâni; converția la Hristos a soției sale, Sfânta Elena, mama lui Constantin, și a fiicei sale Constantius [Constantius a fost singurul fiu al lui Elena; Constantius a fost fiica celeilalte soții ale lui Chlorus]

Feodor: care Constanţiu a avut şi alţi copii.

Din păcate, contemporanii nu vorbesc despre influența sfântului Elena asupra lui Constantin în copilărie.] , surorile lui Constantin din copilărie au insuflat în sufletul acestuia iubirea adevărată pentru Dumnezeu și legea Sa și au pus o bază solidă pentru educația și consolidarea caracterului său moral.

Şi această mică sămânţă plantată în sufletul copilului a crescut ulterior într-un mare copac.

În tinerețe, Constantin nu a trebuit să-și petreacă anii în mijlocul familiei sale, ci la curtea lui Dioclețian din Nicomidia, unde a fost luat aproape ca ostatic, deși onorabil, pentru a asigura loialitatea tatălui său, Constantin, față de împăratul Dioclețian.

Viața de la curte din capitală reprezenta atunci, într-o formă mică, toată corupția morală și religioasă la care poate ajunge omenirea, înrobită de poftele necure, pasionale ale inimii și căzând în "mintea perversă" (Romani 1:28).

Furtul şi luxul, beţia şi sărbătoarea, dezfrânarea necontrolată a gândurilor şi a vieţii, intrigile şi glumele, mânia împotriva adevăratei închinări la Dumnezeu şi venerarea falsă şi ipocrită a zeilor imaginaţi, - iată imaginea sumbră în care Promesul i-a prezentat lui Constantin toate mizeria şi ruşinea păgâniei.

Dar, în acelaşi timp, şi de aceea, şi cu atât mai uimitor, viaţa unei alte societăţi era descrisă în faţa lui Constantin, o comunitate creştină, unde bătrâni şi bătrâni, tineri şi fecioare, oameni de ştiinţă şi înţelepţi, chiar şi copii, dovedeau adevărul credinţei lor, puritatea şi înălţimea conţinutului ei, nu numai cu cuvinte, ci şi cu cuvinte.

Faptele ei sunt mărturie despre viaţa ei bună, pentru care a suferit până la moarte.

Pentru că în acel timp a izbucnit o persecuţie teribilă împotriva Bisericii lui Hristos, care a depăşit toate celelalte persecuţii şi furia persecutorilor, şi varietatea de suferinţe, şi numărul de martiri, şi - triumful, triumful triumful credinţei lui Hristos asupra tuturor vicleşugurilor păgâne.

Constantin, pus de Promisol în focul răutății păgâne, nu putea să nu vadă zadarnicia tuturor eforturilor ei de a învinge imposibilul, direct, cu ochii săi, el a contemplat puterea lui Dumnezeu în slăbiciune, care se face și totul se supune.

În fiecare mărturisire creştină, în fiecare măreţie, martiriul lui Constantin era o mărturie incontestabilă a adevărului credinţei lui Hristos, a superiorităţii ei faţă de păgânism, a originii ei divine.

Şi Constantin şi-a păstrat în suflet garanţia bunătăţii semănate în copilărie, - puritatea şi inocenţa inimii şi respectul faţă de legea lui Dumnezeu, deşi trăia într-un mediu corupt moral.

Dar această îndepărtare interioară a lui Constantin de viața corpul corpus, mintea lui cercetătoare și prosperitatea spirituală, acoperite de modestie, în mod natural, a stârnit împotriva lui mânia de la curții care l-au înconjurat; iar statura lui majestă și frumoasă, în timp ce înălțimea și forța fizică remarcabilă,

Atragând atenţia poporului şi îndrăgostindu-l de întreaga armată, era cauza invidiei multor oameni, în special a lui Galerius Cezar.

Ultimul a plănuit să-l distrugă și chiar a conspirat pentru a-l împiedica pe Constantin să ajungă la demnitatea împăratului la care avea dreptul prin naștere.

Viața lui Constantin era în pericol, dar mâna lui Promyslas l-a salvat pe cel ales și i-a oferit ceea ce invidia lui neînduplecată și insidioasă voia să-i ia.

După moartea lui Constantius Chlorus, armata care era la el l-a proclamat (în 806) împărat al Galiei și al Britaniei pe Constantin, care avea atunci treizeci și doi de ani de la naștere, ca fiul iubit al tuturor respectatului cezar.

Sub impresia vie a persecuțiilor teribile ale creștinilor din Orient, Constantin, moștenind puterea de la tatăl său, a considerat prima sa treabă să confirme toate ordinele sale în favoarea creștinilor, - a declarat libertatea de a mărturisi creștinismul în provinciile sale.

Astfel, se apropia ceasul în care credinţa în Cristos avea să triumfe asupra superstiţiei păgâne!

Însă, înainte de a veni vremea cea mai bună pentru Biserică, a venit vremea judecăţii lui Dumnezeu asupra persecutorilor ei. Împăraţii Diocleţian şi Maximian, obosiţi de propria lor răutate împotriva celor care au suferit neclintit pentru adevărul sfânt, au hotărât să caute pacea în eliminarea lor de pe tronurile împărăteşti.

Dându-le pace persecutorilor sălbatici, a fost şi motivul pentru tulburări sociale.

Galerius, care a domnit în Răsărit în locul lui Dioclețian și care era nemulțumit de împărăția lui Constantin în nord-vest, nu l-a recunoscut ca împărat, ci ca împărat pe Nord, care guverna Italia și Africa; între timp, în Italia, Maxentius, fiul lui Maximian, a fost proclamat împărat.

Susținând Nordul, Galerius a pornit războiul împotriva lui Maxentius, care a cerut protecția tatălui său, iar acesta a preluat din nou conducerea.

Astfel s-a dovedit că în Imperiul Roman erau şase împăraţi care domneau în acelaşi timp şi toţi erau duşmani între ei.

Pacea şi bunăstarea se bucurau doar de supunătorii lui Constantin, care s-a mulţumit cu partea moştenită de la tatăl său şi nu a vrut să ia parte la lupta reciprocă a altor conducători, care s-a dedicat în întregime conducerii ţării prin însuşirea inimii sale curate şi a minţii sale sănătoase.

Pentru Divina Proprietate.

"M-am îndepărtat", spunea Constantin despre sine, "de conducătorii de până acum, pentru că am văzut sălbaticia morală a acestora [Eusebiu: Viața lui Constantin, cartea II, 49].

Constantin a înţeles că creştinismul este o forţă puternică care poate reface lumea, dar el nu era încă creştin, şi cu tot respectul profund pentru sclavii lui Hristos, nu putea renunţa cu uşurinţă, fără o luptă interioară, la vechile legături păgâne.

Şi numai circumstanţele îngrozitoare şi grele care i-au apărut l-au îndemnat să se închine în mod public măreţiei "Dumnezeului răstignit", care l-a scos în mod miraculos din starea de îndoire şi l-a întărit în hotărârea de a deveni creştin.

După Galarie, care a murit (în 311) de o boală teribilă, și Maximine - conducătorul Siriei - care a murit (în 313) cu o moarte rușinoasă - sinucidere, în jumătatea de Est a imperiului a rămas unicul stăpân Licinius, care s-a căsătorit apoi cu sora lui Constantin.

În partea vestică, în regiunea italiană, după ce Maximian a revenit la domnie, Maxentius a revenit, în ciuda dorinței poporului roman.

Dar Maxentius nu numai că nu a dorit să aibă relații de pace cu Constantin, dar nici măcar nu a vrut să-l numească împărat, dorind să fie el însuși suveran al tuturor țărilor și țărilor din regiunea romană.

Însă după ce s-a întărit pe tron, el a manifestat în totalitate cruzimea şi egoismul lui insidios, nu numai faţă de creştini, ci şi faţă de credincioşii săi păgâni.

După ce a înșelat oamenii cu daruri și promisiuni, el a început să-i urmărească și să-i tortureze pe senatorii de onoare, jefuindu-le bunurile, răpindu-le soțiile și fiicele pentru a-și satisface pasiunile animale, precum și pasiunile și iubitele sale.

Şi era foarte greoi şi dezgustător pentru toată Roma din cauza cruzimii şi a vieţii sale dezgustătoare.

În primul rând, Constantin i-a trimis o scrisoare lui Maxentius, convingându-l în mod prietenos să înceteze acţiunile violente, dar Maxentius nu numai că nu a ascultat sfatul său bun şi nu s-a îndreptat, ci şi-a exprimat încă şi mai multă mânie.

Când Constantin a auzit de acest lucru, în 312 a decis să pornească o campanie militară împotriva împăratului roman, pentru a-l elibera pe Roma de mâna unui tiran rău, dar această campanie a reprezentat dificultăți insurmontabile.

- Cel mai curajos comandant, iubit de trupe, nu a fost ușor să facă o armată să intre cu sabia în inima Italiei, să ducă războiul pe pământul Marii Rome, sacru pentru popoarele din acea vreme: o astfel de întreprindere trebuia să producă un efect uimitor asupra armatei imperiale și un mare strigăt de nemulțumire.

Şi Constantin însuşi nu putea să fie liber de frica involuntară de a intra în această călătorie, mai ales că nu a văzut niciodată Roma, care i-ar fi putut părea un gigantic imens.

În acelaşi timp, Constantin ştia că armata inamicului său era mai mare decât a lui şi că Maxentius spera cu tărie în ajutorul zeilor săi naţionali, pe care încerca să-i mulţumească cu jertfe generoase, chiar sacrificând tineri şi tinereţe.

cu orice fel de vrăjitorie şi vrăjitorie şi are o mare putere demonică.

Nu era suficient să se bazeze doar pe forţe umane şi pe mijloace, iar Constantin a avut o dorinţă sinceră de a avea ajutor de sus.

Gândindu-se la starea mizerabilă a imperiului, care a căutat în zadar protecţia idolilor fără suflet, la ajutorul divin care s-a arătat în mod repetat tatălui său şi lui, la revoluţiile politice care au avut loc sub ochii săi, la moartea ruşinoasă în scurt timp a trei persoane care împărţeau cu el puterea supremă în

În Imperiul Roman, el a recunoscut că este o nebunie să te încrede în zeii care nu există şi, după atâtea dovezi, să rămâi în eroare.

În mijlocul unor astfel de gânduri tulburătoare, Constantin a început să se roage Dumnezeului tatălui său, să-l roage să-l înțeleagă despre El, să-i dea curaj și să-i întindă mâna dreaptă în lucrarea care trebuia făcută [Eusebiu: Viața lui Constantin, cartea I, 36; Lactantia: Despre moartea persecutorilor, 44.]

Şi această rugăciune a lui a fost ascultată, ca şi rugăciunea unui paznic de închisoare (Fapte 16.) - Domnul l-a consolat în curând printr-o viziune directă şi i-a arătat ce trebuia să facă.

"Într-o după-amiază, când soarele începea să se încadreze spre apus", spunea regele, "am văzut cu ochii mei un semn de cruce făcut din lumină şi aşezat pe soare, cu inscripţia: "Sim victorie".

Când împăratul şi armata lui au văzut acest lucru, s-au speriat, pentru că crucea era considerată de păgâni un instrument de pedeapsă ruşinos.

Atunci, Hristos i s-a arătat în vis cu un semn văzut în cer şi i-a poruncit să facă un semn asemănător cu cel văzut în cer şi să-l folosească ca apărare împotriva atacurilor inamicilor.

Când s-a trezit din somn, Constantin le-a spus prietenilor săi secretul viziunii sale de somn, iar apoi a chemat la el maestri experimentați și, descriindu-le imaginea steagului minunat, a ordonat să facă, după asemănarea acestuia, un coruag din aur și pietre prețioase; iar soldaților săi le-a ordonat să facă o cruce pe scuturi și casque.

Impresionat de această viziune minunată, Constantin a hotărât să nu mai venereze niciun alt Dumnezeu în afară de Cristos, care i s-a arătat.

După ce le-a auzit răspunsul despre un singur Dumnezeu, despre misterul întrupării Fiului Său unic pentru mântuirea omenirii, despre moartea Domnului Isus pe cruce, care a învins puterea morții, despre semnul crucii care i s-a arătat, că este semnul victoriei, Constantin a devenit în mod conștient creștin.

De atunci, el a început să se dedice cu ardoare citirii Scripturilor sfinte și a avut mereu pe lângă el iererii, deși nu a primit încă botezul sfânt [Eusebiu: Viața lui Constantin, cartea I, 28-32].

"Închinându-se lui Dumnezeu de toate și, ca ajutor și apărător, lui Hristos, de asemenea, punând în fața soldaților săi o coroană de victorie cu un semn de salvare, Constantin a ieșit cu întreaga sa armată din granițele Galiei în campanie împotriva lui Maxentius în regiunea italiană".

Călătoria pe care a întreprins-o Constantin pentru a elibera Roma de un tiran crud, nu l-a făcut pe ultimul să înţeleagă.

Constantin; dar el nu a refuzat răsplata demnă de necinstirea lui.

Constantin, acoperit cu semnul crucii, după trei confruntări cu adversarul, s-a apropiat de cel mai veșnic oraș și i-a adus o înfrângere decisivă.

Maxentius, care a fugit prin râul Tibru, a murit la distrugerea podului, ca faraonul antic, cu călăreții săi selectați în adâncul apei.

Conștient că această victorie a fost dată cu ajutorul divin, Constantin a ridicat un coruag sfânt în cel mai aglomerat loc al orașului, iar apoi, când romanii recunoscători au ridicat o statuie în onoarea noului împărat, a poruncit să se stabilească în mâna imaginii sale o suliță înaltă în formă de cruce și să scrie următoarea inscripție:

"Prin acest semn de mântuire, am eliberat oraşul vostru de sub jugul unui tiran şi i-am redat poporului roman şi Senatului vechea glorie şi glorie".

Cartea istorică I X,9; Viața lui Const. Cartea I,40.] .

Devenind astfel stăpânul întregii jumătăți vestice a Imperiului Roman, Constantin a fost primul dintre cezari care, printr-un decret (în anul 313), a declarat popoarelor care îi erau supuse deplină toleranță religioasă: păgânilor le-a lăsat dreptul de a-și face ritualurile de închinare, iar creștinilor le-a permis să se închine liber Unului.

Dumnezeul Adevărat.

După acest decret a urmat o serie de decrete.

H,6 și 6.], favorabile Bisericii lui Hristos: pedeapsa crucii a fost interzisă, jocurile de sânge din circ au fost anulate; sacrificiile păgâne și fumatul în zilele solemne au fost oprite, s-a instituit sărbătorirea zilei de duminică cu interdicția de a efectua în această zi procese judiciare și

S-a încheiat munca atât a cetăţenilor liberi, cât şi a sclavilor; orfanii şi copiii abandonaţi de părinţi, săracii şi sărmanii, pe care păgânismul i-a lăsat fără ajutor şi priviri, au fost luaţi sub protecţia împăratului; în toate oraşele au început sărbătorile de reînnoire şi sfinţire a bisericilor; se auzeau peste tot cântece de laudă.

cântece şi rugăciuni de mulţumire către Dumnezeu; episcopii se întâlneau liber pentru a discuta despre nevoile Bisericii.

Constantin a participat la aceste adunări, a analizat problemele legate de credinţă şi a făcut tot ce a fost necesar pentru binele societăţii creştine.

El i-a eliberat pe preoţi de orice funcţie străină şi de impozite, aşa cum erau eliberate şi preoţii păgâni de impozite, ca să se poată dedica pe deplin slujirii lui Dumnezeu; nu numai că a restituit bisericile şi toate locurile luate de persecutori, dar a dat şi pentru închinare.

câteva clădiri vaste, numite bazilice, în care judecătorii s-au aşezat şi care, datorită aranjamentului lor intern, puteau fi uşor transformate în biserici; - le-a acordat pastorilor dreptul de a soluţiona disputele şi dezacordurile reciproce dintre creştini.

Purtând pe casca sa, ca un semn vizibil al venerării lui Hristos Dumnezeu, monograma "Hristos" [Această monogramă a fost compusă din două litere X și R, din care pârva a acoperit a doua.] , Constantin le-a dat soldaților săi o rugăciune pe care trebuiau să o citească în zilele de duminică și care fiind

Confesia credinței de inimă a împăratului însuși, dispunea pe toți să recunoască Unul Atotputernic Dătător de binefaceri și să caute ajutorul Său în toate lucrurile [Evsevia: Viața lui Constant.

Evseviu, contemporanul său, descrie timpul în felul următor:

- Acum, o zi luminoasă, fără nori, a luminat biserica lui Hristos cu razele luminii cereşti.

Trebuie să recunoaştem că fericirea noastră depăşeşte meritele noastre, să fim uimiţi de bunătatea Celui care ne-a dat atâtea daruri, să-I admirăm cu adevărat şi să spunem cu profetul: "Veniţi şi vedeţi faptele lui Iehova, cum a pus pustii pe pământ".

Oamenii de toate vârstele, bărbați și femei, bucurându-se cu toată puterea sufletului, cu mintea și cu inima își înălță rugăciunile și mulțumirile către Dumnezeu [Eussevia: Biserici.

Însă în timp ce în Occident creștinii prosperaseră în acest fel sub conducerea lui Constantin, în Orient, unde domnea Licinius, situația era cu totul diferită: educată la curtea lui Dioclețian, comandant al lui Galerius, el, după ce a atins demnitatea de cezar, îi ura în suflet pe creștini.

Fiind înrudit cu Constantin, Licinius nu s-a îndrăznit la început să se opună puternicului său socră [El s-a căsătorit cu sora lui Constantin în 313] - chiar a semnat decretul (Milan) al acestuia privind toleranța religioasă; dar în curând, după moartea împăratului Maximin

A început să-i asuprească pe creştini.

Temându-se să-și piardă puterea împărătească și ascultând cererile reprezentanților idolatriei, el a închis și a distrus templele creștine sub pretextul că se roagă în ele pentru trădarea lui Constantin și a cerut tuturor, dar în mod contrar trupelor sale, un jurământ păgân și să aducă jertfe idolilor;

El i-a condamnat pe cei care nu au fost de acord cu voia sa la închisoare şi la torturi, până la moarte.

În acest timp, printre altele, a suferit o trupă de bărbați - 40 de martiri. - Licinius nu a fost totuși crud doar cu creștinii: și toate popoarele aflate sub puterea sa au suferit mult de la egoismul și răutatea lui.

Despre suspiciunea și cruzimea sa, dovedește faptul că a ucis soția și fiica fostului său patron, Dioclețian, și a ucis toți copiii împăraților, Maxim, Sever și Galerius.

Imperiul Roman, după imaginea lui Eusebiu, împărțit în două părți, reprezenta două opuse ale zilei și nopții: locuitorii din Est erau înconjurați de întunericul nopții, iar locuitorii din Vest erau luminați de lumina zilei.

Licanius le-a arătat înșelăciunea și duioșia; l-a asigurat pe Constantin de prietenie, dar în secret l-a urât, a încercat să-i facă tot felul de rău; vicleşugurile sale nu au reușit, iar între ei au început mai multe neînțelegeri care s-au încheiat cu războaie.

Constantin a rămas învingător, dar înșelat de promisiunile false ale ginerului său, a încheiat o pace cu el.

În cele din urmă, Licinius a încetat să-și mai ascundă intențiile împotriva lui Constantin și s-a angajat în lupta deschisă.

Ambii împărați au adunat forțe considerabile și s-au pregătit pentru o bătălie decisivă, fiecare în conformitate cu credința sa: părea că păgânismul decăzut s-a revoltat împotriva creștinismului, care a apărut în lume pentru a reînnoi omenirea.

Şi-a adus cei mai buni prieteni în pădure, unde erau idoli, şi a făcut o jertfă solemnă, şi a spus tuturor celor prezenţi:

"Băieţi, aceştia sunt dumnezeii pe care trebuie să-i venerăm, aşa cum am primit-o de la părinţii noştri. Dar acest capitan a părăsit tradiţiile părinţilor noştri şi s-a întors la minciună pentru a sluji unui zeu străin, necunoscut.

Cu stindardul său de ruşine, el îşi va înfrânge armata; încrede în el şi ridică armele nu atât împotriva noastră, cât şi împotriva zeilor.

Dacă vom învinge, atunci se va dovedi că zeii noştri sunt adevăraţi. Dacă va învinge Dumnezeul lui Constantin, pe care îl ridiculizăm, un dumnezeu străin, atunci să-l venerăm.

Dar zeii noştri vor învinge, aşa că să mergem cu îndrăzneala, cu armele în mână, împotriva necredincioşilor!

În schimb, Constantin, înainte de luptă, se retrage în cortul său şi se pregătea pentru luptă prin rugăciune şi post. În aceste momente decisive ale vieţii sale, el se referea la trecutul său, îşi reamintea evenimentele vieţii sale, pericolele la care era expus şi care i-au trecut în bine.

A văzut moartea ruşinoasă a persecutorilor creştinismului şi moartea curajoasă şi paşnică a discipolilor lui Hristos, şi, văzând în toate acestea minunatul plan al Celui Preaînalt, s-a încredinţat pe sine şi toată afacerea sa conducerii şi mijlocirii celeste supreme.

Creștinii s-au rugat cu ardoare pentru împăratul, protectorul lor; steagul sfânt se înălțase printre regimurile lui Constantin și însuflețea speranța de ajutor ceresc.

Trupele sale priveau cu venerație acest steag de victorie, iar dușmanii îi priveau cu frică; în multe orașe ale regatului Liquineu, în mijlocul zilei, se vedeau fantomele trupelor lui Constantin care mărșăluiesc cu acest steag.

Licinius şi-a îndemnat soldaţii să nu privească în spatele armatei inamice, "pentru că", spunea el, "ea este înspăimântătoare prin puterea ei şi ne este ostilă".

Licinius a atacat în mod repetat un inamic care se apropia, dar de fiecare dată a fost învins și a scăpat prin fugă; pretinzând că se pocăiește, a cerut pace, a adunat în secret noi miliții, a căutat ajutorul barbarilor.

În cele din urmă, victoria pe mare a lui Crisp, fiul lui Constantin, lângă Bizanția, și bătălia de la Adrianopol au decis definitiv succesul războiului.

În anul 323, Constantin a devenit stăpân unic al întregului Imperiu Roman.

Înfrângerea lui Licinius l-a convins pe Constantin încă o dată că binele pământesc şi succesul sunt pentru cei care îl slujesc pe Dumnezeul adevărat.

"Să nu se mândrească nimeni, dacă cineva cunoaşte binefacerile primite de la Cel Preaînalt".

Începând cu marea britanică, am încercat, printr-o forţă supremă, să-mi înfrâng toate grozăviile, pentru ca omenirea, educată sub influenţa mea, să fie îndemnată să slujească celei mai sfinte legi şi să crească în credinţa cea mai fericită, sub îndrumarea unei fiinţe supreme.

"Am crezut cu tărie", adaugă el, "că tot sufletul meu, tot ceea ce respir, tot ceea ce există în adâncul minţii mele - totul trebuie să-l ofer marelui Dumnezeu.

Constanţiu, hotărât să facă acest lucru, după victoria sa, s-a grăbit să le acorde creştinilor din Imperiul de Est aceleaşi drepturi pe care le-au avut în Occident.

În Orient, el a interzis să se aducă jertfe idolilor în numele împăratului; a ales în conducerea regiunilor în principal creștini; a avut grijă de refacerea și construirea bisericilor; a restituit credincioșilor bunurile confiscate în timpul persecuțiilor.

"Cei care au pierdut bunurile lor", scria un decret, "pentru că au trecut fără teamă şi fără teamă prin acest câmp glorios şi divin de martiriu, sau pentru că au mărturisit şi au câştigat speranţe veşnice, cei care le-au pierdut fiind forţaţi să emigreze pentru că nu au acceptat să cedeze persecutorilor, care au cerut

Închinătorii credincioşi, pe care le-am încredinţat averile lor.

În cazurile în care nu existau rude apropiate, bunurile luate de la creștini erau date bisericilor locale; iar persoanele private care erau luate de la martiri primeau o recompensă din trezoreria împăratului.

Sentimentele creștine ale lui Constantin au fost exprimate în mod deosebit de deplin și caracteristic în rescriptul său către conducătorii regiunii: "Acum, - așa se adresează el aici lui Dumnezeu, - Te rog, Dumnezeule cel mare!

Fii îndurător şi îndurător faţă de poporul tău de la răsărit, şi dă-i prin mine, slujitorul tău, vindecare tuturor guvernatorilor din provincie.

Sub îndrumarea Ta am început şi am încheiat lucrarea mântuirii. Sub steagul Tău am dus o armată victorioasă; şi unde m-a chemat vreo necesitate socială, am urmat steagul puterii Tale şi am mers împotriva duşmanilor.

De aceea îţi încredinţez sufletul meu, bine încercat în dragoste şi frică, pentru că îţi iubesc cu adevărat numele şi mă tem de puterea pe care mi-ai arătat-o prin multe încercări şi care mă întăreşte în credinţă.

Vreau ca poporul tău să se bucure de linişte şi linişte, ca şi credincioşii să aibă parte de plăcerile păcii şi liniştii, ca şi cei rătăciţi, pentru că această refacere a comuniunii poate să-i conducă şi pe aceştia pe calea adevărului.

Oamenii de minte trebuie să știe că numai cei pe care Tu i-ai chemat să se odihnească sub legile Tale sfinte vor trăi în mod sfânt și curat, iar cei care se îndepărtează, dacă vor, să aibă în stăpânire sorțiile lor de învățături false...

Nimeni să nu facă rău altuia; ceea ce ştie şi înţelege, să-l folosească, dacă este posibil, în folosul aproapelui său; iar când acest lucru este imposibil, să-l părăsească, pentru că este o altă treabă să accepţi voluntar lupta pentru nemurire şi o altă treabă să fii forţat să o faci prin execuţie...

Îndepărtând conștiința de tot ce este contrar, vom folosi toți sorțiul bunătății dăruite, adică binele lumii [Hist.

Devenind stăpân unic al întregului imperiu roman și declarând toleranța religioasă "în tot universul" (Luca 2:1), Constantin nu a fost însă "cald" (Apocalipsa 3:15) în viața sa regală.

Renunțând la păgânism și devenind conducătorul societății creștine, el a văzut în creștinism cel mai important suport al imperiului, principalul garant al puterii și prosperității statului, care, în opinia sa, trebuie să deschidă calea spre o regatare liberă, fără violență, a Împărăției lui Dumnezeu pe pământ - să indice și să dea

Un mijloc de educaţie şi perfecţionare a omenirii în spiritul lui Hristos.

Constantin, în calitate de protector al creștinilor, nu era prea plăcut în Roma, unde încă mai existau multe obiceiuri și obiceiuri păgâne, și el însuși nu iubea Roma cu Pantheonul său, unde, ca să spunem mecanic, erau adunați zeii păgâni ai tuturor popoarelor cucerite, și rareori și nerăbdător vizita vechea capitală.

Şi romanii, recunoscători eliberatorului pentru eliberarea de tiran (Maxentius), nu au înţeles şi nu au putut aprecia în mod demn activitatea împăratului; în el au văzut un încălcător al vechilor lor ordini populare, un duşman al religiei lor, strâns legată de măreţia politică a Romei.

Dezacordul şi murdăria lor, chiar şi conspiraţiile şi uneori chiar indignarea au fost cauza în care în mintea lui Constantin s-a născut şi s-a maturizat ideea de a-şi crea o nouă capitală, un oraş creştin, care să nu aibă nicio legătură cu păgânismul.

Constantin i-a plăcut poziția Bizanției, un oraș mic de pe malul Bosforului, marcat de victoria sa asupra Licinului, și l-a ales și l-a făcut noua capitală a imperiului; el însuși a marcat cu o cursă solemnă granița noului oraș și a început să construiască.

şi clădirile ei măreţe.

Palaturile vaste, conductele de apă, băile, teatrele au împodobit capitala; ea s-a umplut cu comori de artă aduse din Grecia, Italia și Asia, dar nu s-au mai construit în ea temple dedicate zeilor păgâni, iar în locul Coliseului, unde au avut loc luptele gladiatorilor, a fost aranjat un circ pentru cursele de cai.

Principala înfrumuseţare a noului oraş au fost templele dedicate Dumnezeului adevărat, în care a avut o activă parte protectorul regal al creştinismului.

În acest moment, grijă lui s-a extins nu numai asupra măreției caselor de rugăciune, ci chiar și asupra unor lucruri atât de nesemnificative, de exemplu, în funcția sa înaltă: odată cu construirea de noi biserici în capitală, s-a simțit o lipsă de cărți de închinare, iar împăratul s-a preocupat să le facă cât mai repede - episcopul

Eusebiu din Cezareea a fost dotat cu o ambasadă intenționată, cu ordinul ca "scriitorii deosebiti să scrie pe pergamente deșeurate cincizeci de exemplare de cărți" și ca aceste rulouri să fie livrate lui, iar "recompensarea celui care urmează pentru muncă el a lăsat-o pentru sine" [Eusebiu: Viața lui Constantin, vol.

Constanţiu a ordonat ca în bisericile din capitală cărţile de închinare să fie înfăşurate într-o învelişă bogată şi decentă.

Palatul însuşi era o reflectare clară a spiritului său creştin.

"În casele împărăteşti, o asemenea biserică a fost construită, iar împăratul, cu perseverenţa sa în practicarea credincioşiei, a fost un exemplu pentru alţii; el se retragea în fiecare zi, la anumite ore, în camere inaccesibil de accesat, şi acolo vorbeşte singur cu Dumnezeu, îngenunchează în rugăciune, şi cere ceea ce are nevoie,

Uneori îi invita şi pe cei de la curtea sa la rugăciune.

Cu un respect deosebit, el a petrecut duminica și vinerea - ziua morții crucii Domnului Isus; în aceste zile, el a renunțat la activitățile obișnuite și s-a dedicat în serviciul lui Dumnezeu.

Astfel, Palatul lui Constantin era cu totul diferit de ceea ce erau palatele foștilor cezari romani: aici nu se auzeau prostii și intrigi insidiose, nu se auzeau distracții zgomotoase, de multe ori sângeroase; aici se auzeau "himne de laudă lui Dumnezeu".

Conversații regelui erau "secretarii Cuvântului lui Dumnezeu" - episcopii și preoții - slujitorii săi și gardienii întregii case erau bărbați împodobiti cu viață curată și virtute; cei mai puternici spioni, gardienii de corp, se ghidau după exemplul regelui evlavios.

În centrul palatului, în interiorul plafonului, era o pictură a Crucii din pietre prețioase, înfășurată în aur, iar deasupra ușii care duceau la palatul împăratului, "pentru toată lumea", era fixată o pictură vopsită din ceară.

Această pictură reprezenta următoarele: chipul împăratului, deasupra capului său o cruce, iar sub picioarele sale un dragon aruncat în abis; sensul acestei picturi este următorul: dragonul - duşmanul neamului uman Constantin în chipul persecutorilor creștinismului - împărații păgâni - a aruncat în abis prin puterea mântuitoare a Crucii.

Această imagine îi dădea tuturor impresia că stăpânul ei este un închinător al adevăratului Dumnezeu, care prin moartea de pe cruce a Fiului Său a dat o nouă viaţă omenirii.

Noua capitală creştină, numită după creatorul ei, "oraşul regelui Constantin", Constantinopol, care a ocupat locul mijlociu între fostele capitale ale imperiului - Roma şi Nicomedia, ca şi Ierusalimul - "oraşul regelui David", care nu aparţinea exclusiv niciunei triburi israeliene.

[Muntele Sion cu cetatea lui Ievus (Ierusalimul) ridicat pe granița triburilor lui Iuda și a lui Beniaminov; luat de David de la tribul cananean Ievusieni, el stătea ca și cum în afara limitelor de împărțire tribală a țării făgăduite.] , prin poziția sa geografică fericită, și încredințată protecției divine

Mamă, repede.

A înflorit şi a umbrit gloria şi măreţia nu numai a Nicomidei, dar şi a celei mai mari Rome.

Şi aşa cum în vechime, David, aşezat în Sion, a fost confuz că "locuieşte într-o casă de cedru", iar "Arca Legământului stă sub piele" (2 Împ.

Religia noastră are originea în această ţară (Palestina) şi în acest oraş (Ierusalim).

Ieronimi. Creații II, pag. 6.] creștinismului" - locul vieții pământești a Domnului Isus, suferințele, moartea și învierea Sa.

Însă, fiind un războinic care a vărsat mult sânge, el s-a considerat nedemn să facă acest lucru pe cont propriu, iar această intenție evlavioasă a împăratului a fost îndeplinită de mama sa, regina Elena, pe care a eliberat-o la Ierusalim, oferindu-i puteri și daruri bogate.

Elena, după cum relatează Euseviu, această bătrână s-a îndreptat spre Răsărit, cu viteza tinereții, pentru a-i face cuvenită închinare picioarelor Domnului, - în cuvintele profetului, "să ne închinăm în picioarele Lui" (Psalmul 131:7).

În ţara sfântă, însemnată de evenimente minunate, unde totul aminteşte de "marele Taină al evlaviei - apariţia lui Dumnezeu în trup", măreţia sufletului umil al bătrânei regine s-a arătat în mod vizibil; acolo Sfânta Elena nu purta hainele ei de sană, ci în cele mai modeste haine se învârtea în mijlocul

În mod similar cu Domnul Isus, ea și-a extins umilința până la a aduna în casa ei fecioare, a le găti și a servit la masă ca o sclavă simplă.

Prin urmare, prințesa-mamă s-a născut în "colțul creștinismului" și a fost cunoscută ca fiind "păcătoarea" fiului său rege.

În Palestina, toate locurile consacrate cu evenimentele evanghelice au fost demult devastate.

Paganul, din ura faţă de creştinism, a încercat să-i şteargă din memorie; cel mai scump loc al inimii creştinului credincios, peştera mormântului Domnului, a fost acoperită cu gunoi şi ascunsă astfel de privirile veneratoare; nu numai că, ca o batjocură a "Dumnezeului răstignit" şi a veneratorilor Săi,

Pe dealul de deasupra peşterii sfinte, a fost construit un templu pentru "demonul pasional al iubirii" (Venera).

După instrucțiunile Elenei, capitele de idoli, puse în locuri sfinte pentru creștini, au fost distruse și în locul lor au fost construite temple sfinte.

Astfel, bisericile frumoase au fost construite, după dorința și pe fondul reginei, în Betleem, deasupra peşterii Nașterii lui Hristos, pe Muntele Măslinilor - locul Înălțării Domnului; templele au fost împodobite cu Ghetsimani - locul de odihnă al Preasfintei Fecioare, locul în care Dumnezeu s-a arătat lui Avraam la stejarul Mamurii.

Dar cea mai importantă grijă a bătrânei regine era să realizeze ideea fiului ei cel mare, să găsească acelaşi copac pe care a fost răstignit Mântuitorul lumii.

Locul în care era ascunsă Crucea Domnului era necunoscut; pentru a-l găsi, Elena a folosit toate mijloacele și influența sa regală.

Şi după o lungă cercetare şi o căutare intensă, locul a fost indicat de un anume Iuda, un evreu bătrân, fiul unui învăţător evreu, indicat sub un mormânt păgân, construit pe dealul care acoperea peştera mormântului Domnului.

La ordinul reginei, Venus a fost doborâtă, iar capela ei a fost distrusă imediat; sfântul Macarie din Ierusalim s-a rugat în locul sfânt; au început curățarea înălțimii.

Iar gelozia religioasă a primit o susţinere extraordinară: muncitorii credincioşi care au săpat pământul au simţit mirosul mirositor care ieşea din pământ.

Ghia pentru gloria numelui lui Hristos i-a determinat pe lucrători, în conformitate cu dorința fericitei Elena, să ducă materialele templului păgân distrus și toate gunoaiele de sub el cât mai departe posibil de locul înmormântării Domnului Isus, astfel încât nimic dezonorat de idolatrie să nu atingă marea.

Sfânta Cuvântare creştină.

Pe lângă ea, în partea de est, au fost găsite trei cruci, sub care era o placă cu inscripție și cuie drepte. Dar cum să se afle care dintre cele trei cruci era crucea Mântuitorului?

- Neînţelegerea generală a fost rezolvată printr-un eveniment miraculos, aşa cum a ordonat Promisul: s-a întâmplat să treacă pe lângă acest loc un mort care era înmormântat; sfântul Macarius a poruncit să se oprească cei care-l duceau; s-a crezut, după sfatul episcopului, că crucile găsite erau câte una.

Pentru cei care au murit şi pentru cei care au murit, Cristos a înviat.

Toată lumea s-a bucurat când a văzut acest miracol şi a lăudat puterea minunată a Crucii Domnului.

Şi cum nu era posibil, după exemplul reginei, ca toată lumea să-i aducă omagiu deosebit crucii, sfântul Macarie, satisfacând dorinţa generală de a vedea sanctuarul chiar şi de departe, l-a ridicat cu credincioşie şi l-a ridicat pe un loc înalt.

A fost prima ridicare a crucii oneste și plină de viață, în anul 326.

Biserica Ortodoxă sărbătorește acest eveniment în fiecare an pe 14 septembrie [În sărbătoarea Înălțării Crucii cinstite - ziua de post - slujba Bisericii ortodoxe este dedicată glorificării Crucii Domnului, amintirii morții crucii Mântuitorului; la veghe de toată noaptea după o mare laudă se comite

Crucea este purtată de preoţi de pe altar în mijlocul templului şi este venerată aici.

Ritualul de ridicare a Crucii în bisericile catedrale este deosebit de solemn, efectuat de episcopi în timpul reclamatiei clerului: "Doamne, iartă-ne".

Mulți dintre păgâni și evrei s-au întors la Hristos; printre aceștia s-a numărat și Iuda, căruia i-a arătat locul unde era păstrată Sfânta Cruce.

Sfânta Cruce a fost apoi pusă într-o chivotă de argint pentru a fi păstrată; vinerea cea mare a fost dusă pe Golgota (în templul construit în curând, unde a fost păstrat) pentru închinare.

După ce a trăit puțin timp, fericita regină-mamă a murit și a fost înmormântată cu onoare.

După ce a primit de la mama sa, fericita Elena, o comoară nepreţuită, o bucată de Sfânta Cruce, Constantin a hotărât să înfrumuseţească peştera mormântului Domnului şi să construiască lângă ea un astfel de templu care să fie "mai măreţ decât toate templele care există oriunde"...

"Cea mai importantă peşteră, după Eusebiu, a fost împărătească cu coloane frumoase şi cu numeroase ornamente, care aveau ca ieşire o mare piaţă în aer liber, acoperită cu piatră strălucitoare şi înconjurată de porţi din trei părţi".

Şi cu ce atenţie remarcabilă s-a ocupat împăratul creştin de construcţia templului de pe partea de est a peşterii, se arată mai bine în următoarele rânduri din scrisoarea lui Constantin către sfântul Macarie din Ierusalim: "În ceea ce priveşte construirea şi finisajul zidurilor templului, să ştii că îngrijirea

Am pus această sarcină pe mâinile conducătorilor Palestinei.

Am asigurat că, în îngrijirea lor, veți primi imediat artiști, artiști și tot ce vă trebuie pentru construcție.

În ceea ce priveşte stâlpii şi marmurile, ce crezi că sunt mai preţioase şi mai utile, cercetează-le cu atenţie şi mai repede, scrie-mi, ca să văd din scrisoarea ta cât de multe materiale sunt necesare şi să le aduc de oriunde.

Mai mult decât atât, vreau să știu ce fel de templu vrei, dacă este mozaic sau decorat altfel, dacă este mozaic, atunci restul poate fi decorat cu aur.

În plus, încearcă să-mi aduci imediat nu numai marmurile şi coloanele, ci şi mozaicul pe care îl consideri cel mai bun".

Nu este de mirare că acest templu era un miracol de frumuseţe, care îi încânta pe contemporani.

Istoricul Eusebiu descrie astfel acest monument de evlavie a primului împărat creştin: "Bazilica (templul) este o clădire extraordinară, de o înălţime nemăsurată, de o lăţime şi lungime extraordinare.

Partea interioară este îmbrăcată cu marmure de diferite culori, iar aspectul exterior al pereților, strălucit de pietre lustruite și alcătuite unul cu celălalt, pare a fi o lucrare extrem de frumoasă și nu este în niciun fel inferioră marmurei.

Tavanul cu formă de cupolă este împodobit cu o sculptură uimitoare, care, răspândindu-se ca o mare mare peste întreaga bazilică cu arcuri legate reciproc și strălucitoare peste tot cu aur, luminează întregul templu ca și cum ar fi raze de lumină.

Principalul obiect al lucrurilor este semicercul, situat la marginea bazilicei (pe partea de est), încoronat de cei doisprezece apostoli, cu douăsprezece coloane, ale căror vârfuri sunt împodobite cu vase mari turnate din argint - o minunată ofrandă lui Dumnezeu din partea regelui însuși".

Însă împăratul evlavios nu s-a limitat la o preocupare exterioară pentru înălţarea creştinismului; el era preocupat şi de viaţa interioară a Bisericii lui Hristos.

Biserica, după părerea lui Constantin, trebuia să servească drept sprijin pentru viața statului; unitatea religioasă trebuia să fie o garanție puternică a prosperității imperiului.

Biserica, strălucitoare de măreție și de bunăstare exterioară, trebuie să-și atragă lumea interioară populația păgână, transformând treptat întregul stat într-un singur organism intern-coordonat, însuflețit de Spiritul Unitar al lui Hristos.

Această unitate și bunăstare a Bisericii "i dădeau împăratului preocupat zile liniștite și nopți liniștite", în care el a văzut fericirea lui și a tuturor popoarelor lumii care îi erau supuse".

În vremea lui, Biserica lui Hristos, încoronată deja cu coroana victorioasă a martiriului și care a primit dreptul de a exista civic chiar și cu avantaje față de păgânism, a fost indignată de tulburările interne, care s-au născut și au maturat încă în ceasul greu al persecuțiilor.

De îndată ce Constantin a devenit rege în Roma, a aflat cu uimire și tristețe că întreaga regiune a imperiului său era tulburată de războaiele dintre copiii Unului Tată.

În Africa, creştinii s-au certat pentru numirea episcopului cartaginez Cecilian, "trădătorul".

Sfânta Scriptură - această afirmație s-a dovedit falsă.]; adversarii săi l-au ales pe Maiorin episcop, iar curând - după moartea lui Maiorin - l-au numit în locul său pe Donat, principalul inițiator al opoziției lor.

Susţinătorii acestuia din urmă, "donatistii", apropiaţi de "novaţieni" [Novaţieni au învăţat că cei căzuţi în timpul persecuţiilor şi pe cei care păcătuiesc grav, în general, trebuie primiţi în comuniune cu Biserică nu prin pocăinţă, ci prin botez din nou.] , au susţinut că numai ei constituie Biserica lui Hristos şi că numai ei constituie Biserica lui Hristos.

De asemenea, în timpul războiului, o parte din armata germană, care era extrem de fanatică, nu s-a temut să-și calomnieze adversarii, chiar să le ia templele cu forța; lucrurile au ajuns adesea la vărsarea de sânge între părțile inamice.

Pentru a-i împăca pe cei doi şi pentru a-i judeca pe cei doi, Constantin l-a trimis la Carthage pe "preaiubitul şi respectatul" său episcop Osie [Osie, născut din Spania, care a fost episcop timp de peste 60 de ani, a devenit faimos ca mărturisitor al lui Cristos în timpul persecuţiei lui Dioclețian.

Împăratul Constantin l-a chemat la curtea sa și l-a înconjurat cu dragoste și încredere.

[Eusebiu: Biserica de Est X, 6.]; apoi, la ordinul în nume al împăratului, au fost adunate două biserici - una mică în Roma și "din mulți episcopi din diferite locuri" în Arelată [Ibidem X, 5.].

Judecata pronunţată asupra schismaticilor neliniştiţi de către aceste consiliuri a fost confirmată în cele din urmă la Milano, în 316, sub preşedinţia personală a lui Constantin, iar cazul se pare că a fost rezolvat.

Dar, cu cât împăratul devotat era mai familiarizat cu situația actuală a creștinismului, cu atât mai puțin era justificată ideea sa perfectă despre unitatea sfântă a bisericii lui Hristos.

Cazul donatist, care l-a îngrijorat pe Constantin în primele pași ai domniei sale, a avut o importanță nu atât de mult din punct de vedere al conținutului, cât și din punctul de vedere al pasiunii luptătorilor.

În anul 323, după victoria asupra lui Licinius, devenind unicul stăpân al întregului imperiu, Constantin a plecat spre Răsărit, împins de o dorință sinceră de a reconstrui tot statul din nou, pe principii mai bune, mai solide.

În planurile sale, el a dat prioritate Bisericii Creştine, care, în opinia sa, trebuia să unească spiritual un imperiu mondial politic, dar acolo, în Est, el a fost dezamăgit mai mult decât în Vest.

El a ajuns aici la un moment în care controversele generate de erezia ariană [Arianul a învățat blasfemic că Isus Cristos nu este Dumnezeu veșnic și fără început, că El nu este unic cu Tatăl și este creația Lui - a existat un timp în care El nu a existat.

Arius a primit educația teologică în Antiohia, la școala martirului Lucian; devenind presbiter în Alexandria, el a atras atenția generală asupra sa atât prin darurile sale intelectuale, cât și prin viața sa strictă.

Mândru de înțelepciunea și învățătura sa, Arius nu a ascultat sfaturile și îndemnurile episcopului său, Alexandru, și nu s-a supus nici conciliului convocat de episcop și condamnat de el.

Având numeroși adepți, el a trimis o ambasadă cu o plângere către mulți episcopi ai bisericilor orientale.

Acolo s-au găsit susținători ai lui, în fruntea cărora s-a aflat Eusevius Nicomidian, cunoscut anterior cu Arius din școala lui Lucian, <unk>soț de om de știință<unk>, în același timp rudă de familie cu regele și, prin urmare, un om influent.

Euseviu, episcopul capitalei (aceasta a fost încă atunci când era în viață împăratul Licinius, a cărui reședință era Nicomidia) nu a recunoscut autoritatea instanței episcopului alexandrin.

În scrisoarea sa, el i-a răspuns lui Arius: "Faptul că eşti foarte înţelept, doreşte ca toţi să fie înţelepţi, pentru că este evident că ceea ce a fost creat nu a existat până când nu a fost făcut să existe, iar ceea ce a fost făcut să existe are un început".

Episcopul alexandrin s-a aflat, prin urmare, într-o situație tristă; în jurul anului 318, Alexandru s-a hotărât să ia măsuri extreme: - a convocat un conciliu de o sută de episcopi; l-a excomunicat pe Aria și pe adepții săi de Biserică; l-a alungat pe blasfeman din Alexandria și a anunțat despre asta în toate bisericile (vezi Bogosl.

Această măsură a aprins încă mai mult disputele ariene și le-a răspândit flăcările în tot Orientul.

Eusebiu descrie această perioadă astfel: "Nu numai că conducătorii bisericilor au intrat în dezbateri între ei, ci şi poporul a fost divizat; lucrurile au ajuns la un nivel atât de deplorabil încât învăţătura divină a fost ridiculizată chiar şi în teatrele păgâne".

Era un timp propice pentru activitatea celor care blasfemau împotriva divinităţii Domnului Isus Cristos.

Licinius - cumnatul lui Constantin, care trăia în ultimii ani ai domniei sale, care a semnat odată cu Constantin decretul de la Milano privind toleranța religioasă, a avut o atitudine suspicioasă față de creștini în general, ca oameni nefericiți față de el, îi ura și chiar i-a persecutat cu cruzime.

În schimb, în certurile dintre ei, provocate de erezia ariană, el putea vedea un fenomen de dorit, util pentru el. Aceste dispute, slăbindu-i puterea Bisericii, puteau să-i creeze speranța de sprijin în planurile sale împotriva puternicului suror.

Constantin, de exemplu, a spus despre episcopul Eusebiu Nicomidian: "Mi-a trimis chiar și contemplați și i-a oferit tiranului (Liciniu) aproape ajutor armat" [Bogosl.

Cu toate acestea, el nu a înţeles imediat importanţa acestor evenimente.

Şi el însuşi şi învăţătorii de taine veniţi cu el din Occident primeau aici o luminare unilaterală a cauzei lui Arius de la Nicomidieni, care în chestiuni dogmatice nu vedeau un obiect de credinţă evlavioasă, care avea o importanţă vitală, ci un domeniu de cercetare ştiinţifică, şi chiar de vorbărie goală.

Cu toate acestea, Constantin nu a lăsat fără atenție afacerea ariană; la început, el a trimis o amplă scrisoare de reconciliere la Alexandria, cu o cerere convingătoare către episcopul Alexandru și Arius să înceteze dezbinarea reciprocă.

În opinia împăratului, episcopul nu avea dreptate în lipsa de prudență și întrebările ascuțite, iar Arius este vinovat că a rupt comuniunea, neascultând episcopul; el le recomandă celor doi să ia exemplul filozofilor, care, deși se ceartă între ei, se împăcă în pace.

În acelaşi timp, ambii se află pe un teren comun: ambii recunosc Providenţa divină şi, prin urmare, sunt uşor de împăcat [Eusebiu: Viaţa lui Constantin al II-lea, 64-72]. . . .

Împreună cu această scrisoare, Constantin l-a trimis în Alexandria pe episcopul său "dorit", Ozia, care trebuia să investigheze cazul pe loc și să contribuie la împăcarea alexandrinilor.

Deşi nu i-a împăcat pe adversari, el a ajuns la concluzia că erezia ariană nu este o vorbă goală, ci ameninţă cu şovăirea fundamentelor credinţei creştine, ducând la negarea întregii creştinităţi.

În anul 324, Ozia din Cordoba s-a întors la împărat și i-a explicat pericolul grav al mișcării ariene.

După părerea împăratului, acest conciliu, "în război cu principalul duşman" care agita atunci lumea bisericii, heresia Ariană, trebuia să examineze şi să dea răspunsuri la alte întrebări - definiţii privind ordinea vieţii interioare a creştinilor [Eusebiu: Viaţa lui Constantin al III-lea, 17 V, 6].

Consiliu Ecumenic de autoritatea regelui a stabilit să fie în orașul Nicea [Nicea, acum Isnik <unk> un sat sărac, atunci a fost un oraș vast și bogat, - principal în regiunea viticolă; cu mare ea a fost comunicată prin intermediul unui lac și a fost la fel de bine accesibilă de la mare și de pe uscat; acolo a fost o vastă imperială

Nicaea se afla la doar 20 de mile de Nicomedia, reședința împăratului, care avea astfel o mare comoditate pentru a participa la Conciliu.

La alegerea Nicei ca loc al Sinodului, după cum a spus Euseviu, a influențat de parcă și numele ei - "Victoria" (în traducerea rusă).

Constantin a făcut tot posibilul pentru a facilita călătoria episcopilor chemați la locul întâlnirii, iar întreținerea celor care au sosit la Nicea a fost plătită de stat.

La Nicea au sosit sfinți din Egipt și Palestina, din Siria și Mesopotamia, din Asia Mică, Grecia, Persia și Armenia și din Gotoșii Dunării; din Roma, în locul bătrânului episcop, au sosit doi prezviteri.

Printre sfinții adunați erau: bătrânul Alexandru din Alexandria, primul denunțător al lui Arius, care a adus cu el arhiepiscopul Afanasius, un luptător curajos și iscusit împotriva arienilor (mai târziu Marele, arhiepiscopul din Alexandria), sfințitorul orașului lician Mir Nicolae, sfințitorul Spiridon

Nu, nu, nu, nu, nu.

Tot la Conciliu au venit mai mult de 2000 de oameni (cu episcopii erau preoții și diaconii) și numai sfinții au fost 318.

În jurul camerei pentru episcopi erau stâlpi, iar în mijloc era o masă pe care stătea o carte a Sfintei Scripturi, ca o mărturie fidelă a adevărului.

Când toată lumea s-a adunat, Constantin a apărut în toată măreția statului său imperial, dar fără o garda înarmată, însoțit de un cortan creștin, îmbrăcat în cele mai luxoase haine regale, strălucitoare cu aur și pietre prețioase.

Apariţia lui a impresionat adunarea şi mai ales pe cei prezenţi la el, care, venind din ţări îndepărtate, nu au văzut niciodată faţa sa regală sau măreţia sa regală; dar el însuşi a fost confuz la vederea unei astfel de adunări a unor păstori glorioşi ai Bisericii lui Hristos, printre care se aflau ascensionari stricţi şi

miraculoși, martirilor și martirilor cu mâinile arse și ochii străpunși [Numărul părinților conciliului nu este prezentat în mod egal de istorici; Eusebiu (Viața lui Constantin al III-lea , 8) le numără până la 250; s.

Afanasius din Alexandria în scrierile sale, împăratul însuși vorbește despre 300.

Biserica; în scrierea sa greacă, TSh-ona seamănă cu crucea lui Isus, de aceea a fost adoptată în uz general, astfel încât și Conciliul de la Nicea, a primit numele - Conciliul celor 318 Părinți.] , cei care au suferit pentru credință, în tăcere, cu privirea coborâtă, s-a apropiat de scaunul de aur pregătit pentru el și a așteptat în picioare, în timp ce

Sfinţii nu l-au invitat să se aşeze.

După ce a ascultat apoi salutările și mulțumirile lui Eustahius din Antiohia și ale istoricului Eusebiu din Cezareea, Constantin s-a adresat însuși adunării cu un discurs în care și-a exprimat bucuria de a vedea o astfel de mare adunare a părinților și i-a implorat să rezolve problemele conflictuale în mod pașnic.

"Dumnezeu m-a ajutat", a spus el, "să înving puterea vicioasă a persecutorilor, dar este incomparabil mai trist pentru mine decât orice război, orice bătălie sângeroasă și decât orice ceartă interioară în Biserica lui Dumnezeu".

Arienii mergeau la Conciliu și se mențineau curajoși și încrezători; ei nu au prevăzut că cauza lor va fi completă și completă; dimpotrivă, ei au așteptat în planurile lor un succes fericit:- aveau de partea lor până la 17 episcopi; în fruntea lor era un arhiepiscop de capitală, care avea legături în palat

În numele împăratului.

Arienii sperau că, chiar dacă conciliul nu ar fi fost de acord cu ideile lor, nu i-ar fi condamnat cu asprime.

Apărătorii ortodocşiei înţelegeau bine esenţa ereziei ariene şi o respingeau cu un simţ religios profund şi cu o înţelegere cu adevărat luminată.

De asemenea, diaconul din Alexandria, Afanasius, se distingea prin puterea cuvântului și prin punctele sale în dezvăluirea ereticului: cuvântul său sfâșia, ca o păianjenă ușoară, vorbirea vicleană a ereticului.

Disputele erau înflăcărate şi îndelungate; Constantin îşi folosea influenţa în zadar pentru a-i împăca pe cei care se certau şi pentru a-i duce la o soluţie amiabilă; cu cât dezbaterile continuau mai departe, cu atât era mai evident cât de departe se îndepărtau arienii de adevăr.

Eusebiu Nicomidian, conducătorul arienilor, a propus la Conciliu o declaraţie de credinţă care exprima în mod clar ideea că "Fiul lui Dumnezeu" este "o creaţie", "o creatură" şi "a existat un timp în care El nu a existat" şi a fost unanim respinsă de părinţii Conciliului ca fiind falsă şi nelegiuită.

E scris că a fost rupt.

Condamnând în acest fel fără reîntoarcere arianismul, părinţii conciliului au decis să le dea credincioşilor o mărturisire exactă a învăţăturii ortodoxe - un simbol al credinţei.

Eusebiu, episcopul din Cezareea, le-a prezentat un "simbol de botez" folosit de mult timp în biserica sa, care era format aproape exclusiv din Scripturi.

Părinţii au întâmpinat acest simbol cu aprobare; dar pentru a elimina cu hotărâre posibilitatea de a-l încorpora cu gândire eretică, ei au considerat necesar să înlocuiască unele expresii generale ale acestuia cu cele care să definească în mod perfect adevărul bisericii.

Împăratul, prezent la Conciliu, s-a alăturat părinților în aprobarea simbolului Cezariei și și-a mărturisit acordul deplin cu el; dar, în același timp, Constantin a propus să introducă în simbol formula pe care liderii Bisericii s-au oprit încă la ședințele preliminare pentru a exprima gândul bisericii despre

Fiul lui Dumnezeu şi relaţia Sa cu Dumnezeu Tatăl, este denumirea de Tată "singur existent".

Cuvântul spus de împărat a fost adoptat de Conciliu și a servit drept bază determinantă a învățăturii despre Fața Domnului Isus, dogma centrală a creștinismului.

Conciliul de la Nicea a avut loc la palatul imperial pe 25 august 325; a coincidat cu 20 de ani de domnie a lui Constantin [Evseviu: Viața lui Constantin, cartea P.65.]

Să nu vă învidiaţi de cei înţelepţi, dar să vă socotiţi cei de sus de jos.

Nu vă înălţaţi asupra celor de jos, căci numai Dumnezeu îi cunoaşte pe cei de sus.

Când salvezi necredincioşii, aminteşte-ţi că nu toţi pot fi transformaţi în oameni de ştiinţă, că învăţăturile trebuie adaptate la dispoziţiile diferite ale fiecăruia, la fel cum medicii îşi aplică medicamentele pentru diferite boli.

Astfel s-a împlinit dorinţa profundă a împăratului evlavios, pe care el a mărturisit-o într-o zi, aducând chiar pe Dumnezeu în faţă, de a "conjura întru o singură ordine universală învăţătura divină a tuturor popoarelor din imperiul său".

Marea idee, pe care împăratul a fost îndemnat de sentimentul său sfânt de religie, realizarea căreia a fost pentru el o misiune de viață, cu o dorință profundă, - această idee uimitoare prin înălțimea conținutului și amploarea volumului, gândul lui Constantin cel Mare a fost acum introdus în conștiința generală, a devenit o proprietate.

din întreaga lume creştină.

Nu numai asta, dar pentru a pune în practică acest gând în viaţa creştină, împăratul evlavios a arătat şi calea cea mai sigură - Conciliul universal - pe care oile păstrei lui Hristos, atât cele chemate, cât şi cele care nu au fost încă chemate, intră fără greşeală, prin harul lui Dumnezeu, în curtea Tatălui nostru din ceruri, pentru o viaţă adevărată.

(Ioan 10:9)

Şi această adevărată victorie a regelui egal-apostolic s-a încheiat cu o bucurie pentru el de a primi o comoară nepreţuită, o bucată din Crucea Domnului, adusă de la Ierusalim ca dar de mama sa, regina Elena.

Constantin a trăit după aceea încă peste 10 ani și în tot acest timp al domniei sale s-a ținut cu fidelitate la credința de la Nicea.

Arienii, în ciuda vicleşugurilor lor, au intrat uneori în încrederea împăratului şi, abuzând de generozitatea şi de pacea lui, au produs uneori atacuri necorespunzătoare asupra ortodocşilor; în special, sf.

Atanasie cel Mare a îndurat mult de la ei și a încercat cu zel să întărească spiritul evlaviei creștine în regatul său, prezentând în sine un exemplu demn de imitat.

Având o educație generală și teologică profundă, în special, el a condus o scrisoare extinsă cu președinții bisericilor cu privire la teme de credință și evlavie și organizarea vieții creștine, iar adesea în palatul său a vorbit în fața adunării împăraților și a poporului, chiar și cu o învățătură "deosebită".

El era un muncitor neobișnuit, nu tolerați lenevitatea: chiar și la vârsta în vârstă, el nu a considerat o povară pentru el să scrie cu propria mână acte legislative vaste [Evsevius: Viața lui Constantin, cartea IV,66; IV,].

Adevărat generoş în natura sa şi modest, el nu a fost sedus de măreţia sa regală şi de bucuria zgomotoasă a mulţimii populare - aceste bucurie l-au plictisit.

Înalt moral, Constantin voia să-i ridice la acelaşi nivel pe toţi cei care veneau în contact cu el.

"Până când vom extinde lăcomia noastră?" Apoi a vorbit, arătând cu suliţa spaţiul în creşterea omului: "Dacă ai cumpăra toate bogăţiile lumii şi ai stăpâni toate speciile pământului şi nu ai mai avea nimic de folos decât acest buchet de pământ, şi totuşi, mai meriţi să primeşti şi asta?"

Un alt exemplu: după ce a ascultat un discurs flatător al unei persoane de onoare (din cler) care l-a numit pe împărat "binecuvântat" şi a spus că "el a primit în această viaţă suveranitatea asupra tuturor şi în cea viitoare va domni împreună cu Fiul lui Dumnezeu", Constantin i-a răspuns:

- Mai bine te rogi pentru rege, ca şi el să fie vrednic să fie rob al lui Dumnezeu în viaţa de apoi.

Caritatea împăratului a fost larg răspândită, după mărturia contemporanilor, "din dimineață până seara el a căutat pe cineva să-i facă bine"; săracilor și în general oamenilor aruncați pe stradă, el le-a oferit bani, mâncare și haine decente; copiii orfanilor, el a avut grijă în locul tatălui; fecioarele lipsite de părinți;

Şi le-a dat femeile în căsătorie, şi le-a dat din bogăţia lui.

El făcea mult bine în special în ziua Paştelui.

În noua sa capitală, Constantin a introdus obiceiul ca în noaptea Paştelui, pe toate străzile să fie aprinse stâlpi înalţi de ceară, "ca nişte lămpi de foc", astfel încât noaptea misterioasă să devină mai luminoasă decât ziua însăşi, iar abia dimineaţa venind, Constantin îşi întindea mâna dreaptă către toţi cei nevoiaşi, le dădea

Le dau cadouri.

La fel de generoz împărţea şi el milostenie cu ocazia evenimentelor de bucurie ale familiei sale, cum ar fi căsătoria fiilor săi; - în ultimele cazuri se organizau ospăte luxoase şi mese pentru oaspeţii invitaţi, distracţia fiind atunci scoasă chiar şi din palat în stradă - regele primea cu bunăvoinţă femeile.

Însă în timpul împăratului, în toate și întotdeauna, s-a respectat deplină decență și nu s-a permis nimic nesemnificativ sau tentant.

Cu mult înainte de a muri, Constantin a început să se pregătească pentru aceasta. - În noua sa capitală, el a construit un templu în numele sfinților Apostoli.

La început, nu a fost clar de ce era construit mormântul, dar după aceea s-a descoperit că acest mormânt a fost construit de împăratul evlavios pentru el însuși.

În anul 337, Constantin a sărbătorit pentru ultima oară Paștele la Constantinopol și a decedat în curând.

Însă Constantin nu fusese încă botezat, deoarece, în timp ce se gândea la moarte, el s-a dedicat în întregime exercițiilor sfinte: adesea îngenuncheând, el se ruga cu zel înaintea lui Dumnezeu; la sfatul medicilor, el s-a mutat în acest moment în orașul Eleonopol pentru a se trata acolo cu băile calde.

Acest lucru poate părea foarte ciudat pentru noi în zilele noastre, dar în timpurile timpurii ale Bisericii creştine, mulţi au fost botezaţi în vârstă sau chiar în bătrâneţe, unii din respect pentru un mare taină, pentru care era necesară o lungă pregătire,

Alţii au fost născuţi pentru a se bucura de plăceri ale păcatului, iar apoi au fost născuţi pentru o viaţă spirituală nouă.

Constantin, care avea în inimă pe Hristos de când era tânăr, devenind de mult creştin, îşi amâna botezul, fiind conştient de păcatele sale, dorind să se pregătească pentru el cu o aventură de-o viaţă întreagă.

Nefiind liniștit în Eleonopol și simțind că puterile sale corporale sunt extrem de slăbite, Constantin s-a deplasat la Nicomidia și aici, chemând episcopii, i-a rugat să-i onoreze botezul sfânt.

A sosit vremea pe care am aşteptat-o şi pentru care mă rog ca pentru salvarea noastră, pentru a primi sigiliul nemuririi, pentru a împărtăşi harul mântuirii.

Am vrut să fac acest lucru în apele râului Iordan, unde, în chipul nostru, Mântuitorul însuși a primit botezul; dar Dumnezeu, care știe ce este util, mi-a acordat acest lucru aici.

Îmbrăcat cu o haină albă, strălucitoare ca lumina, el nu a renunțat la ea până la moarte.

Îşi încheia ultima rugăciune de mulţumire, "înălţând glasul", cu aceste cuvinte: "Acum mă consider cu adevărat fericit, pentru că am credinţa neîndoielnică că am primit lumina divină şi că am meritat viaţa nemuritoare.

Marele și egal-apostolic Constantin a murit, lăsând împărăția în moștenire celor trei fii ai săi, în ziua de Penticost din anul 337, în al treisprezecelea an al domniei sale, la șaizeci și cinci de ani de la naștere.

Trupul său a fost mutat cu mare solemnitate în Constantinopol, orașul pe care l-a construit, și a fost pus, conform testamentului său, în biserica Sfinților Apostoli, într-un mormânt pregătit de el însuși.

lui Dumnezeu Tatăl şi Duhul Sfânt, slava şi slava să fie veşnic. Amin.

Când ţi-am văzut crucea în ceruri şi am văzut că Pavel nu a primit titlul de la oameni, în împărăţii apostolilor, Domnul tău, care stăpâneşte cetatea în mâna ta, să-l salveze mereu în pace, cu rugăciunile Maicii Domnului, singurul iubitor de oameni.

Constantin astăzi cu materia Elena, crucea reprezintă un copac de onoare, pentru toți evreii este rușine, dar arma împotriva împăraților fideli: pentru noi a apărut un semn mare, și în armură groaznic.